"Wreckorder" recorder: Fran Healy la apogeu de carieră

1999. Dacă memoria mă mai slujeşte bine, să tot fie vreo 11 ani de atunci. De când, ca o Albinuţă obsedată de cât nectar a cules, fredonam în faţa oglinzii, a televizorului, la masă, în pauze la şcoală, în timpul temelor acasă, cu acelaşi elan şi zel creator Why does it always rain on me? (De ce plouă mereu numai peste mine?) N-aveam motive să fiu în depresie, nici nu eram, şi nici nu pot numi această piesă o melodie pentru depresivi. E mai degrabă o melodie melancolică. Te face să te întrebi de ce numai ţie, dintre toţi, îţi merge rău? De ce nu poţi întoarce zilele frumoase înapoi? De ce nu te mai poţi bucura de prezent? Vreun motiv să simt astfel de sentimente triste? Nicicum. Dar mă confundam cu ea, cu sound-ul plăcut urechii, cu vibraţiile versurilor, cu muzicalitatea lor, conceptul videoclipului, tot. Ironia sorţii... de unde aveam să ştiu că peste ani, versurile şi sound-ul piesei mi se vor potrivi atât de bine! ...

Travis. Ei mi-au marcat adolescenţa. Am zis-o şi pe celălalt blog, o spun şi o voi mai spune şi de aici încolo...pentru mine şi nu numai, cei patru scoţieni din Glasgow şi muzica lor indie-rock, mi-au înfrumuseţat existenţa, mi-au adus speranţă acolo unde nu mai era, mi-au redat doza de optimism necesară, în momentele în care o pierdusem. Deci da. Dacă vă întrebaţi cumva: "Există muzică terapeutică în curentul indie-rock?", nu vă mai chinuiţi s-aşteptaţi un răspuns clar, validat, sondat, verificat. Există.

Începând de la "The Man Who" (atunci am făcut eu cunoştinţă cu ei, deşi acesta era cel de-al doilea album al lor, precedat fiind de " Good Feeling" în 1997, şi urmat de "The Invisible Band" în 2001), absolut tot ce s-a născut sub marca Travis a avut însemnătate pentru mine, dar şi pentru şi alte milioane de europeni, sud-americani, asiatici, africani, australieni şi chiar nord-americani (unde se ştie cât de greu "pătrund" europenii, muzical vorbind). Peste ani, aveam să înţeleg. Travis reprezintă acel tip de grup muzical, formaţie, band - care nu are nevoie de prea multe confirmări din partea revistelor de specialitate, nu necesită prea multe apariţii la TV şi la radio, nu simte nevoia să epateze în vreun fel. Fanii lor nu simt nevoia acută de a arunca cu obiecte pe scenă, şi n-o să-i vezi bând la concerte până la leşin. Şi asta nu înseamnă nicidecum că nu au succes. Cu Travis totul e un pic mai ciudat, parcă, mai...altfel, şi tocmai asta îi face să fie atât de aparte, atât de unici. Atât de copiaţi de Coldplay şi Keane. Ironia face ca solistul trupei Coldplay, Chris Martin să recunoască live, la radio, în 2004, că sursa principală de inspiraţie şi deschizătorii de drumuri pentru ei şi multe alte formaţii - a fost Travis. Tot ironia face ca solistul trupei Keane să-l invite personal pe Fran Healy, leader-ul Travis, să cânte în deschiderea concertelor formaţiei cu pricina - din vara anului 2009, în S.U.A. Iar Fran a dat curs invitaţiei, deşi ar fi trebuit ca lucrurile să stea exact pe dos...

Pe Fran Healy, solistul trupei, o să- l vezi pe Youtube, pe blogul personal, dând eventual câteva interviuri în reviste, dar o să ai senzaţia că îl cunoşti de o viaţă, că ai vorbit cu el de câteva ori, sau că, cel puţin, îl găseşti un om tare simpatic, cu care ai putea vorbi ore în şir despre orice: de la avioane până la agricultură, de la femei până la filme de comedie... toate, cu acelaşi accent scoţian caracateristic, de care nu vrea să scape nici în ruptul capului, pentru că, spune el, nu vrea decât să fie el însuşi în tot ceea ce face. Chiar dacă ceva tip îşi petrece şi la New York, unde deţine un apartament în Manhattan, şi înregistrează piese în studio. Nu te aştepta, însă, să-l găseşti prea mult zăbovind la New York. Şi nici la Glasgow, acasă la mama sa. Oricât de patriot ar fi, îţi va răspunde imediat: " Nora şi Clay m-aşteaptă la Berlin"! Şi va pleca într-acolo cît ai zice..Travis! Din 2000, solistul de 37 de ani (n.23.07.1973) are o relaţie cu make-up-artista germană Nora Kryst şi locuieşte de câţiva ani buni cu ea la Berlin. Cea mai mare împlinire a sa, după propriile sale afirmaţii, nu este însă, succesul mondial cu Travis, ci momentul când a devenit tătic: în 2006, pe 10 martie, Nora a dat naştere unui băieţel, căruia, se pare, i-a fost foarte greu să primească un nume din partea părinţilor, care cu chiu cu vai, s-au hotărât şi-au zis în cor: Clay! De-acolo şi albumul din 2007 al băieţilor, "The Boy with No Name" (Băiatul fără nume), album ce-a obţinut numai critici pozitive din partea publicului şi a celor avizaţi în domeniu. Travis se întorceau la vechile rădăcini, mai puţin rock, şi mai mult indie. Era gura de aer proaspăt aşteptată de fani, după mai mulţi ani de la "12 Memories" din 2003, şi colecţia de "Singles" din 2004.

"Ode to J. Smith", lansat în Septembrie 2008 abundă de rock, dar şi de piese indie-pop, un fel de melange foarte reuşit între vechi şi nou. Lansarea albumului înseamnă pentru Travis şi un nou contract cu o altă casă de discuri, însă Fran anunţă că a terminat relaţia cu Independiente Music în mod amiabil.

De atunci şi până acum, băieţii (Fran Healy, Andy Dunlop, Neil Primrose şi Dougie Payne) au fost prezenţi la gig-uri în toată Europa şi America, iar de un an încoace, gig-urile sunt susţinute în speţă de Fran şi Andy, care au şi lansat împreună un album live acustic.

De-a lungul anilor, presa a tot stat pe urmele formaţiei, şi în special a lui Fran. După cum el însuşi afirmă recent în revista The Sun (http://www.thesun.co.uk/sol/homepage/showbiz/music/3154561/Travis-frontman-Frans-his-own-man.html), întrebat fiind mai mereu când are de gând să-şi lanseze un album solo, Fran răspundea surprins, zâmbind: "Niciodată. De ce aş face asta? Doar mă aflu în cea mai bună formaţie din lume!" Dar anul trecut, aşa dintr-odată, s-a decis că...e timpul. Apoi continuă. " De mic sunt în Travis. Cred c-aveam nevoie de o pauză. O pauză...artistică."

Zis şi făcut. Fran şi-a luat jucăriile (a se înţelege ideile, conceptele, sentimentele) şi s-a jucat cu ele până a obţinut un produs care i s-a părut suficient de omogen încât să inducă publicului larg o idee mai clară despre cine este Fran Healy. Şi, cum se ştie că, pentru a obţine o mâncare bună, trebuie să adaugi şi un pic de condiment, Fran l-a "adăugat" în primul său album solo, pe nimeni altul decât... celebrul Beatle, Sir Paul McCartney. Rezultatul? "Wreckorder" şi o promisiune din partea lui Fran că va deveni vegetarian, de dragul lui Paul.

Aşa sau nu, "Wreckorder" merită toată atenţia. Lansarea oficială va avea loc pe 5 Octombrie 2010. Primul single extras, Buttercups a fost deja lansat, iar videoclipul nu va dezamăgi fanii (ca şi în "Selfish Jean" de pe "The Boy with No Name", umorul nu lipseşte). Filmat la New York, în regia lui Josh Miller, are toate elementele pentru un loc fruntaş în rândul pieselor cu iz indie-pop-rock. Pe Wreckorder (un joc de cuvinte între "wreck" (epavă) şi "order" (ordine), dar care se pronunţă în limba engleză aproape la fel ca şi "recorder" (magnetofon, aparat de înregistrare dar şi "persoană care înregistrează în studio) mai poţi asculta cu plăcere piese ca: "In The Morning", "Anything", "Moonshine", "As It Comes", "Holiday" şi "Rocking Chair".


Cine ştie? Cu puţin mai multă mediatizare decât până acum, Fran s-ar putea trezi, după nişte ani buni, din nou pe scena Brit Awards, mulţumind lui Dumnezeu, familiei şi bineînţeles lui Paul McCartney si producătorilor "Beatles" cu care a lucrat la acest album. În propriile lui cuvinte, mai nou în speţă nemţeşti " Achtung, achtung, here I come!!!"