Copiii Speranţei văd primul film 3D

Vă povesteam în postarea anterioară de Copiii de la Speranţa. Ei fac şi subiectul acestei postări. Era de la sine înţeles că licărirea din ochişorii lor inocenţi va trebui să mai apară odată în faţa mea... trebuia să-i mai văd veseli.

Istorioara e drăguţă: acum vreo cîteva săptămâni, soţul meu m-a invitat la Cafeneaua 3D din incinta Galleria Mall, care abia urma să fie inaugurată. Şi nu m-a dus la orice film, ci la Avatar...Superbă peliculă, dar despre aceasta, într-un episod următor. Atunci l-am cunoscut şi pe proprietarul 3DCafé, domnul Vasile Păsăilă, un om cu adevărat dedicat muncii pe care -o desfăşoară. I-am povestit că, printre altele, mai fac şi voluntariat în cadrul Centrului de Plasament "Speranţa" şi a fost foarte încântat. Deşi i-am spus că într-o zi mi- ar plăcea să vin cu prichindeii la un film, şi să îi pun să-şi strângă bănuţi de pe acum, el însuşi a venit cu ideea ca, în timp, să le poată oferi copiilor un film gratis. Şi n-a rămas la stadiul de vorbă. De la cuvânt şi până la faptă n-a mai fost decât un pas.

Au urmat etapele fireşti: întocmirea unei cereri pentru aprobarea participării, câteva detalii privind transportul dus-întors, şi deja vedeam zâmbetul pe chipul copiilor. Nu am greşit. La 12 fără un sfert, într-o zi de 30 iunie, 23 de copii însoţiţi de un educator, toţi de la Centrul de Plasament Speranţa erau adunaţi în faţa Mall-ului, nerăbdători să-şi pună ochelarii 3D pe nas, şi să vadă un film de comedie. Ajunşi la faţa locului, domnul Păsăilă le-a înmânat personal ochelarii, le-am ţinut ambii câteva instrucţiuni privind modul de utilizare a acestor, au urmat 15 minute de trailer, şi apoi...filmul, ales de ei, în unanimitate: Gnomeo and Juliet, (un film perfect pentru categoria de vârstă în care se încadrau: 7-16 ani).

Nu are rost să vă mai povestesc 90 de minute de film. Vreau să vă spun doar că scopul a fost îndeplinit: din minut în minut auzeai hohote de râs, chicoteli, veselie. Printre, se mai sorbea şi suc, oferit tot gratuit de către 3DCafé Suceava. A fost interesant să-i văd cu câtă grijă se purtau cu ochelarii 3D şi cât de captivaţi au fost de ce au văzut. Tot ce ştiu e că la final, deşi rula genericul, copiii încă nu se ridicau de pe fotolii... încă mai sorbeau suc, încă se uitau curioşi la ecran, ochelarii- încă pe nas. Mă bucur că am putut fi parte dintr-un astfel de eveniment şi ţin să le mulţumesc domnului Păsăilă, doamnei directoare de la centru, Lucia Ştefan dar, nu în ultimul rând şi lui Costel Rusu, de la Kiss Fm Suceava, pentru implicare. Sunt oameni fără de care acţiunea de astăzi nu ar fi putut avea loc.

Nu înainte de a încheia, aş vrea să vă rog să preţuiţi fiecare moment din viaţa voastră şi să nu uitaţi din când în când să strecuraţi un "Mulţumesc" din inimă părinţilor voştri pentru ajutorul necondiţionat pe care vi-l oferă zilnic cu atîta dragoste. Pentru faptul că muncesc pentru ca voi să vă puteţi bucura de la o haină până la un telefon pe care vi-l doriti cu ardoare şi de la un film văzut la cinema, până la calculatorul mult visat. Să ne gândim că aceşti copii nu au poate posibilitatea financiară de a veni şi a vedea un film atât de des precum o putem face noi. Tocmai de aceea, evenimentul se va repeta cu siguranţă....

Copiii Speranţei.

Îi cunosc de câteva luni bune, dar mi-au fost dragi din prima clipă. Veseli, optimişti, descurcăreţi şi cu bun-simţ. Toate aceste trăsături vin să demonstreze că nu contează atât de mult cine te face, ci mai degrabă cine te creşte. Nu sunt de pe străzi, nu sunt ai nimănui, au mame şi taţi. dar majoritatea provin din familii dezorganizate sau familii care nu şi-au putut efectiv permite să mai crească un copil. I-au adus la...Centrul de Plasament Speranţa din Suceava. Şi au luat cea mai bună decizie.

Am ajuns la ei prin intermediul domnului Ionescu de la Biblioteca Judeţeana I.G.Sbiera, care văzându-mă atât de copilăroasă, şi-a dat seama că aici este cu siguranţă mediul în care mă simt cel mai bine. Şi cum copiii aveau nevoie de ajutor în pregătirea Serbării de sfârşit de an, de pe 1 iunie 2011, m-am oferit voluntar. Astfel, aproape zi de zi, timp de trei luni, îmi dădeam întâlnire cu prichindeii şi ne puneam pe cântat. Dacă d-l Ionescu îi învăţa să cânte la chitară, eu o dădeam pe engleză şi germană...iar copiii, curioşi şi nerăbdători să-nveţe ceva nou, prindeau din zbor de la simple versuri până la acorduri de chitară.

Ar fi interesant, oricine ai fi, să vii să-i vezi într-o zi normală din săptămână: vin de la şcoală, mănâncă, strâng de la masă (cine e de serviciu, căci fac prin rotaţie), fac teme, ies la joacă. Dar o să cunoşti o gaşcă de copii mai unită ca multe altele de la tine de la bloc, sau de oriunde altundeva. Nişte copii învăţaţi să se descurce în viaţă, nişte copii care deşi au tot ce le trebuie la
Centru, sunt mult mai maturi prin insuşi faptul că nu au părinţii lângă ei, sunt nişte omuleţi care se descurcă singuri în cele mai multe situaţii, şi dau clasă multor altor copii de vârsta lor, cu iPod, PC sau Laptop, telefon de "n"-şpe milioane, dar plini de mofturi şi de fiţe. Din contră, ai să întâlneşti o Claudiţă foarte veselă că a primit un telefon numai al ei ( dar ca model, copiii de azi l-ar numi un ştift), sau o Vicuţă, care, în ciuda operaţiei foarte complicate de coloană vertebrală, n-a lipsit o singură dată de la întâlnirile noastre în vederea serbării, stând mereu în picioare, încurajându-se singurică neieşind din cuvântul doctorului. Ai să vezi o curăţenie de nedescris în camere, şi nu o să-i auzi plângându-se de tratamentul pe care îl primesc de la doamnele care au grijă de ei, supranumite şi "mame", care sunt extrem de iubite şi ataşate de aceşti copii ca de-ai lor. Din contră: dacă vreunul greşeşte, realizează singur problema, şi lucrează s-o "repare". Asta nu înseamnă că e ok să nu ai părinţii alături, dar că, aici mamele i-au educat să fie recunoscători pentru tot ce au şi să-şi cunoască drepturile, dar şi limitele, în funcţie de vârstă şi de alţi factori.

Tocmai de aceea, pregătirea pentru serbarea de pe 1 iunie a fost uşoară, şi a venit de la sine. Deşi şi ei copii fiind, s-au confruntat la un moment dat cu lipsă de răbdare şi oboseală, e de înţeles: nu e uşor să vii de la şcoală, abia să apuci să mănânci ceva, să strângi rapid şi să vii la cântat. Toate astea, în timp ce afară, alţi copii se joacă sub razele soarelui. Dar ei au rămas. Şi au cântat. Resemnaţi de pe-acum că vor duce o viaţă în care vor trebui să decidă de mititei propria soartă, să lupte pentru ceea ce vor să devină, să se maturizeze mai devreme decât alţi copii - au un soi de licărire pe care n-ai s-o vezi decât în ochişorii lor, şi care a atins apogeul la Serbare. O scânteie ce poartă numele sentimentului ce le caracterizează sufletele şi, totodată, căsuţa lor actuală: Speranţa.

Şi a venit şi ziua serbării... a fost minunat: printre picuri de ploaie, urmaţi de raze fierbinţi de soare, ne-am făcut datoria până la capăt. Copiii au uitat de orice problemă şi au cântat, au dansat, au râs, au primit premii, au mulţumit. Şi ...m-au emoţionat:

Soul reboot.

Am trăit 27 de ani pe Pământ. Cu vise, speranţe, bucurii şi tristeţi de tot felul. Printre vise -se număra şi cel de a le scrie. De a aşterne pe hârtie tot ce simt, pentru ca şi ceilalţi, într-o formă sau alta, într-o mai mică sau mai mare măsură să se poată regăsi, să poată înţelege mai bine, iar eu...eu să îi pot ajuta într-un fel. Am trăit 27 de ani ca să descopăr într-o ploioasă zi de vară că...nu mai pot scrie. Nu mai ştiu să scriu. Nu mai am curajul ...să scriu.

Aş fi vrut din tot sufletul ca - de la banala felicitare de onomastică şi până la speech-ul de mulţumire pe o scenă, de la simplul mail trimis cuiva drag şi până la postarea pe un blog - toate să reprezinte ceva. Să aibă sens. Raţional, dar mai ales afectiv. De când mi-au ajuns cuvintele aşternute pe o bucată de hârtie sau pe o pagină Word -o simplă înşiruire de litere -nu ştiu.... dar mă doare. Mă mistuie. Nu mai sunt la fel. Sunt un roboţel într-o lume programată.

Şi ce mă doare cel mai mult e că aveam puterea să opresc la timp toate astea. Să ma ancorez în prezent, să fiu "de-a societăţii", dar în acelaşi timp, să rămân eu în toată călătoria asta de iniţiere. Nimeni şi nimic sa nu-mi poată lua esenţa eului meu. Dar m-am pierdut. Printre valurile de iubire şi fericire din sufletul meu, s-au aşternut rapid tsunami-uri de neîncredere şi suspiciune, tristeţe şi nefericire. Scuza mea? Răutatea lumii. Dar cu adevărat un motiv? Nu....

Nu mai ştiu să scriu pentru că nu mai ştiu să citesc, pentru că nu mai ştiu să sper, să iubesc deschis şi necondiţionat. Iubirea a devenit un fel de "eşti al meu, pe proprietatea mea, dacă faci un pas greşit - te mântui!!!!". Speranţa e şi ea un fel de "dacă nu mi se îndeplineşte visul, nu mai sper niciodată la nimic!" De când am achiziţionat-o, Cutia Pandorei n-a avut niciun profit. Ba, a intrat de mult în faliment...

Nu mai ştiu să scriu, pentru că nu mai ştiu să exist. Şi să am încredere în existenţa mea şi rolul meu pe această planetă. Nu mai cred, în aproape nimic. Ştiu că Dumnezeu există şi că face miracole, şi că de fiecare dată când m-am rugat Lui cu ardoare, nu a fost dată să nu se împlinească dorinţa mea. Şi totuşi, acum, simt că este o distanţă infinită între mine şi El, un parcurs care doare, tocmai de aceea nu ştiu unde şi dacă să-l mai încep. De fapt, aşa am făcut cu toate lucrurile în viaţa mea. Dacă am greşit, sau dacă ceva nu a funcţionat cum trebuie din a doua încercare, m-am speriat să mai încerc şi a treia oară. Şi am lăsat baltă tot. Cum să mai pot scrie? Şi...ce?

Dar ca şi viaţa însăşi, al cărei cuvânt caracteristic ar fi "continuitate", aşa e şi cu sufletul omului. Din când în cînd, se ajunge la un apogeu, şi apoi totul se prăbuşeşte, spre a lua-o de la capăt., spre un nou început. La mine s-a ajuns la acel apogeu. Era nevoie clară de un "soul reboot". Care a avut loc într-o zi de duminică, la o înmormântare, în maşină cu tata. Acest om care nu a făcut excese niciodată în viaţa lui de tată şi soţ, şi care m-a învăţat să trăiec cu măsură în toate. Ei bine, dacă tata (şi încă cineva drag) au zis că " nu există nimic din ce să nu poată face un om, atât timp cât este în viaţă, dacă îşi doreşte cu adevărat", atunci... pot să redeschid Cutia Pandorei. Pot să sper, să am încredere şi să iubesc. Pot să visez şi să-mi aştern visele pe hârtie. Pot să acţionez. Pot să împărtăşesc emoţii şi trăiri...POT SĂ SCRIU...

PS: Încrederea e mai importantă decât iubirea însăşi. Dacă îi spui cuiva " Te iubesc" asta implică oarecum şi un soi de " eşti proprietatea mea, trebuie să mă iubeşti şi tu", dar când îi spui cuiva drag " Am încredere în tine", e ca şi cum ai cuprinde toată iubirea necondiţionată, pură şi adevărată în câteva cuvinte....

Dedic această postare lui Petru, de ziua lui de nume. Nu am cum să-i scriu o felicitare, dar să ştie că încerc să-i îndeplinesc visul...


iar piesa care mi-aduce aminte de el...

Jurnalul unei femei de 40 de ani

Episodul 1: Despre barbati si felul lor de-a fi. Despre tradare and all that comes with it



"Exista un banc al carui inceput nu mi-l mai amintesc (asta e, te ajunge o varsta), in care poanta e "Vezi, mai, a noastra e mai frumoasa!" - afirmatie a sotiei catre sot, la vederea amantei unui prieten de familie, pe care o compara cu amanta sotului.
O fi parand bolnav ce zic, da' eu macar am pretentia sa ma insele naiba cu una mai frumoasa, ca sa stiu si eu de ce o face si sa pot, la o adica, sa dau vina pe natura, pe incalceala cromozomiala care mie nu mi-a permis sa fiu atat de ... (frumoasa / desteapta / cu parul lung / slaba, marcati voi ce vreti aici). Chiar am avut o discutie, la inceputurile mele cu sotul, pe cand eram prieteni si ma scotea de mina sa ma vanture prin parc iar eu jucam suficient de bine teatru incat sa-i dau senzatia ca tot ce scoate pe gura este de interes maxim pentru mine, precum apararea habitatului balenei albastre pentru ecologisti. I-am spus de atunci ca am pretentia de la el sa: 1. nu ma informeze cand da pe dinafara casniciei. 2. o faca cu una care sa merite si de care sa-mi fie si mie drag, nu cu una care sa nu-l merite 3. sa nu stie "tot satul" ca sa ma rida pe la spate, ca nu suport sa ma compatimeasca vecinele. Actualul meu sot a cascat ochii la mine, a ris si, evident, a produs ceea ce orice barbat normal la cap ar produce: "Eu pe tine n-am sa te insel niciodata. Ca n-am de ce!" (da, da, bine, mai vorbim pe la 55 de ani, cand tie o sa-ti dea hormonii in clocot in timp ce eu o sa casc lenes in fatsa televizorului).
Am mai povestit acum 130 de pagini (numar aproximativ, nu va stresati sa cautati romanele fluviu pe care le insir pe aici) ca prima mea iubire, un dobitoc (am scuza ca eram tanara si nu mi se fixase materia cenusie), m-a inselat si, pentru ca aveam o relatie de sinceritate absoluta, mi-a si spus-o in timp ce ne luam linistiti micul dejun, dupa ce ne facuseram de cap prin cearsafuri. Mi-a spus-o de parca mi-ar fi spus: "Auzi, pumpkin, sa nu uit, vezi ca azi e varza mai ieftina la piata." Considerand ca, odata marturisita fapta si odata ce mi-a aruncat in pavilionul urechilor ca "n-a insemnat nimic pentru mine", eu o sa continui sa-mi rontsai linistita sandviciul cu salam (pe atunci mancam carne). Asa am crezut si eu: ca pot sa-mi rontsai linistita sandviciul, dar dupa cateva luni s-a rupt totul, pentru ca eu n-am putut sa trec peste tradare si mai ales pentru ca nu mai era nimic ca inainte in sufletul meu. La varsta aia nu eram asa obsedata de propria-mi sanatate, insa astazi as adauga si atentatul la sanatatea mea pe lista capetelor de acuzare, pe langa faptul ca mi-a intors si viata si stomacul pe dos. Ca eu, in cretinismul specific varstei, credeam ca el e THE ONE (in timp ce el credea ca eu sunt ONE OF MANY) si cu el imi voi petrece restul zilishoarelor. Nici daca ma duci in beciurile inchizitiei si imi aplici cateva metode de tortura nu o sa ma faci sa imi schimb parerea ca am facut foarte bine ca i-am dat papucii. Asa ca, dupa ani de zile in care am urat barbatii si m-am indopat cu carti in care se facea misto de ei, m-am obisnuit cu gandul ca, genetic, ei sunt altfel decat mine. Da, bine, unii isi infrang pornirile genetice si eu visez, cand nu am frisoane, ca si sotul meu o sa faca la fel si o sa-i dea in cap fiecarui neuron care incearca sa isi faca de cap. Dar, ca sa ma asigur ca nu stric ce-i frumos, n-as vrea sa mai stiu. Pentru ca, cu o probabilitate de suta la suta, nu as mai putea avea nicio relatie cu el, nici macar de coabitare de dragul unui copil care speram noi sa vina sa ne dea un sens complet in viata.
O persoana foarte draga mie, alaturi de care am fost de la prima indragosteala pana la divortul cu strigaturi, a patit-o aproximativamente la fel. Iubire mare, amor si pe verticala si pe orizontala, si pe cortexul cerebral si mai jos de centura cu un tip. Se casatoresc, ca in basme, si, spre deosebire de basme, care se termina frumos intotdeauna, intr-o buna dimineata ii spune sotul: "Stii, eu n-am fost, de fapt, in delegatie acum 2 zile, am fost cu una." Aia a ramas cu falca in piept. La care paricopitatul ii spune: "Si sa vezi ce de mi-a facut aia. Pai tu, draga mea, nici intr-o mie de ani nu mi-ai putea...." si aici puneti voi din imaginatie sau din filme / carti. Dupa shokul initial, urletele de dupa si perioada corespunzatoare de lins rani, ala a convins-o ca pentru binele copilului e recomandabil sa "mai dea o sansa casatoriei lor". Evident, la asta s-a adaugat si cohorta de vecine, toate venite sa-i explice ei ca "si al meu, eheee, de cate ori nu m-a inselat... dar vezi ca tot la mine s-a intors". N-a mai inselat-o, e drept. Dar au divortat peste doi ani. Pentru ca ea nu ii putuse ierta jignirea si nu pierdea niciun prilej sa i-o arunce in fatsa in prezenta oricui. Nici asta nu-i bine, insa tot e mai optimist decat sa sara cu cutitul de friptura pe el si sa-l transforme in carnaciori.
Nu (mai) cred in sinceritatea 100% in casnicie. O fi el jumatatea mea si avem obligatia sa ne-nmultim ca Rashela si cu barbatu-sau de niciodata nu-l tin minte, insa nu am decat pretentia sa ma respecte. Nicio funie nu-l va lega de pat daca vrea sa ma insele, nicio bromura pe care i-as turna-o cu generozitate in ceai si dimineata si seara nu-l va impiedica sa se duca la altele daca asta are in cap, daca eu nu mai sunt ce ii trebuie, daca intre noi scartsaie. Dorinta mea e sa fac in asa fel incat sa nu scartsaie..."



Episodul 2: Fel si fel de...specimene


" Un exemplu. Unul foarte apropiat mie. Ea si el se casatoresc maturi. Amandoi au serviciu, amandoi un venit stabil, amandoi acelasi nivel de studii, amandoi cu ambii parinti in viata. Nunta mare. Trece nunta. El - exemplar. Nu bea, nu fumeaza, nu precurveste, aduce toti banii acasa. Insa pentru ca nu aveau casa, se hotarasc IMPREUNA sa puna bani deoparte sa dea avansul pentru un apartament, caminul lor multvisat, unde iubirea le va inflori ca primavara bla bla bla. El - exemplar, din nou. Vine ziua de leafa (te zero), zdranc! cu ea in plicul pentru banca. La te plus 2, "exemplarul" baga mina in bani ca vrea sa-si ia si el niste napolitane Joe, ce mama ma-sii, ca doar nu lucreaza pe nasturi. La te plus 3, ca vrea si un bax de bauturi carbogazoase pline de E-uri, care sfaraie cand le pui in pahar. Si ajunge la te zero alalaltul, de luna ailalta, si plicul pentru banca tot nud cum l-a fatat fabrica de celuloza. SI iar o ia de la capat, ca doar hotarasera "impreuna" ca trebuie sa se mute de la parintii cu care coabitau. Au trecut asa vreo doi ani de zile, timp in care nu au reusit sa puna niciun sfants deoparte. Pe o hotarare luata impreuna. Nevasta-sa s-a dat de ceasul mortii, i-a facut scheme pe hartie, sa le priceapa dom' inginer, dar dom' inginer pricepea teoria si la practica era varza (sigur, la o bucata a aparut si o tanara domnitsa pentru care "exemplaru' " calatorea cu trenul noptile la mama naiba, deci nicio sansa sa cladeasca marete visuri cu fraiera de nevasta-sa care fierbea de 3 ori acelasi pui sa faca si ciorba, si mancarica, si chiftele si placinta cu carne). Si s-a dus pe apa sambetei casnicia. Fara consiliere. Ca am asa niste indoieli serioase ca vreun psiholog i-ar fi explicat desteptului mai bine decat nevasta-sa ca a aparut un copil si ei nu pot sta toti intr-o camera. Aia vedea si "exemplaru' " cu senzorii lui, nu trebuia sa faca cineva amar de facultate ca sa ii zica "Meeeey, nu mai ai unde sa dormi, mancati-as napolitanele!".
Cazul 2. Am asistat intamplator la o discutie intre un domn foaaaarte in varsta si un domn foaaaarte tanar. Domnul in varsta ii spunea necoptului cum a cunoscut-o pe sotia lui, care ii da putere sa lupte sa treaca peste orice boala si orice suferinta. Ca a vazut-o pe strada si a simtit dintr-o data nevoia sa o protejeze (va amintiti ce a zis o miresica, exact faza cu pusul hainei pe umeri). Asta l-a animat pe batranul domn sa nu se mai desprinda de gingasa domnita. Insa, cum numai in filmele americane la final poti face diabet dependent de insulina, eu ma simt obligata sa va zic si continuarea. Asta necoptu' nu s-a putut abtine sa nu il intrebe si daca a inselat-o de firava faptura. Mai, fetelor, si de unde cazusem si eu in ligheanul cu nostalgii, mi-a turnat domnul in varsta o galeata de gheata in cap, cand s-a apucat sa povesteasca la cate c..ve a fost, unde erau cele mai simandicoase stabilimente din Bucuresti, cine l-a invatat "meserie" (si nu, nu se referea la tamplarie sau la instalatii) si cat cheltuia cu alelalte femei. Altfel, omul cucerit de nevoia de protectie a femeii lui...
Nu neg ca sunt cupluri in care viata incepe, se desfasoara si ajunge in amurg frumos si fara zgaltsaituri majore, sa-ti sara placa dentara. Insa nenea asta m-a distrat ca, de unde era el patruns de sentimentele nobile fatsa de nevasta-sa, cand l-a intrebat cineva de fufu, nu se mai oprea din dat detalii. Si se cheama ca el a respectat-o pe nevasta-sa. (!)
Toata aceasta cascada de ce? Ca sa zic si eu ca nu cred ca vreuna dintre noi, astea luate pe semnatura la "sfatul popular", sarim la divort ca iezii primavara, fara sa avem un minim de conversatie cu ala cu care impartim macar acelasi nume, daca nu si acelasi pat ori aceeasi haina pusa afectuos pe umeri. Ca nu esti de pe alta planeta sa crezi ca daca "al tau" nu intelege "din aer" ce vrei tu, gata, s-a terminat, nu mai putem convietui, mitocanul habar n-are si nu ma intelege!
Si, in incheiere, ca sa-mi ridic toata lumea in cap, va spun ca eu una nu as apela la consiliere "de specialitate". Una la mina, nu cred ca in Romania o putem numi "de specialitate" la cat de "tanara" e specialitatea astea pe plaiurile mioritice. A doua la mina, eu una nu ma vad lungita cat sunt de lata pe o canapea, spunandu-i unui strain / straine ce nu merge in casnicia mea, iar sotul meu sa stea vinovat pe un colts de fotoliu si sa isi insuseasca aprecierile critice. Mai mult, daca ma si pune sa fac vreo lista, am tulit-o de las urme de derapaj in spate (il si vad pe sotul meu ce mutra ar face...). Nu cred ca un psiholog are toate datele sa stie ce si cat anume ma raneste ce face partenerul meu. Nu are nici amintirile pe care le am eu cu el si ma indoiesc ca, in cateva ore platite, isi va crea punti de comunicare cu el pe care eu sa nu le am (da, stiu, as ramane surprinsa sa stiu cat de minunati si de maestri sunt unii, asa e, sunt convinsa, insa as avea sentimentul major ca il tradez pe partenerul meu, ca insir lenjeria soioasa in fatsa unui strain dar evit sa o spal impreuna cu iubitul meu). Uite primul caz expus: ar fi reusit un psiholog sa il convinga pe "exemplaru' " ca e inuman sa dormi, sa traiesti intr-o singura camera tu, sotia si copilul proaspat nascut? Nu vorbesc de o garsoniera. Vorbesc de o camera intr-un apartament mic de bloc. Pai daca individul nu intelegea ca nu are loc sa respire, nu simtea ca nu are loc sa respire, i-ar fi explicat un psiholog mai bine? Si daca da, imi dau jos palaria in fatsa acestor specialisti. Dar eu nu am vazut la viata mea asa ceva... (a, am vazut unul care ma saluta cand era singur dar isi intorcea privirea cand era cu sotia. De unde am concluzionat eu ca stapanea "perfect" meseria, din moment ce nu ii putea explica sotiei ca exista pe planeta asta si alte femei, dar cu care el n-are nik de impartit)."

Episodul 3: Respectul

"Cred ca o sa raman o feminista acerba toata viata. Si, mai ales, n-o sa uit perioada cand eu insami ma uitam prostita in gura barbatului de care eram indragostita, crezand ca tot ce ii iese din corzile vocale e adevarat si bine intentionat. Si cand m-am trezit mi-a fost atat de rau si atat de greu - am simtit ca ma rup in doua, ca lumea mea s-a prabusit, ca sunt intr-un hau. Si n-a fost nimeni langa mine atunci macar sa... suduiasca odata cu mine, macar sa planga cu mine, macar sa ma tina de vorba. Poate ca asta m-a si ajutat sa ma trezesc la realitate si sa imi dau seama ca daca nu ma protejez EU de toti idiotii, n-o sa ma protejeze nimeni. Si, mai ales, ca EU CONTEZ in alt fel decat ca iubita / amanta / nevasta unuia."



Episodul 4: Management la noi acasa
Am tot citit ce se scrie de vreo 2 zile incoa' si vad ca toate post-urile converg catre aceeasi idee: "cand individu' incepe sa reclame calitatea rezolvarii sarcinilor, inseamna ca v-ati tras acasa un manager, si inca unul d-ala rau, nicidecum un sot. Rupeti-o la fuga!". Ma alatur acestui sfat cu tot sufletul, insa mor aici daca nu nuantez cateva chestiuni:
- "comunicati, comunicati, comunicati!" ca sa parafrazez un faimos comunist. Ei bine, cand se ajunge ca "managerul" de acasa sa fie nemultumit ca nu ai dus cana de pe noptiera la termenul stabilit prin contract ori ca trebuie sa-ti mai exersezi niste skills ca sa corespunzi fisei postului, exista 95% sanse ca managerului din dotare sa-i lipseasca acea parte din creier cu care poate sa comunice eficient (adica sa inteleaga limba materna, sa judece ce i se spune, sa asimileze si sa actioneze in consecinta). Este clar ca, asa cum spun eufemistic americanii, "lumina e aprinsa insa nu e nimeni inauntru". Deci save yourselves some time si nu mai incercati sa comunicati, ca n-aveti cu cine. Managerul are intotdeauna dreptate in firmulita lui, deci e cazul sa plecati fara preaviz la alta "firma". ong story short: nu va inhamati sa "comunicati" atunci cand n-aveti cu cine.
- citesc cu placere povestile in care din peisaj dispare lupul cel rau si apare la scurt timp Fat Frumos. In cazul meu nu a fost asa. Au trecut peste 15 ani intre ala cu primul acces la hardware si sotul meu, timp in care fie am stat pe margine si m-am minunat de cat de idioti pot fi unii, fie am dat peste cate unul cu IQ-ul "linie continua", de nu misca acul de masurare a inteligentei si am fugit unde am vazut cu ochiul la prima "perla". Nu garanteaza nimeni ca la scurt timp dupa ce ti-ai pus ordine in viata apare unul care sa merite. Insa va spun celor care plangeti in pumni ca nu regret nicio secunda ca nu sunt nevasta primului ori ca m-am maritat "batrana". Nu am regretat nicio clipa ca, poate, daca incercam mai mult sa comunic cu primul animal lucrurile ar fi stat altfel, pentru ca stiu ca n-ar fi stat altfel. Nu a existat niciun revelion ori Craciun in care sa-mi spun "Uite-ma, sunt singura! Daca, totusi, as mai fi lasat de la mine, acum as fi avut si eu cine dansa." Nu. M-am bucurat ca sunt sanatoasa si intreaga la minte, ca pe astea nu prea ai cum sa le modelezi. Am constatat ca pot fi fericita si fara sa ma tin de nadragii vreunuia, ca pot dansa si singura (si uneori chiar mai bine decat in brate la careva care pute a transpiratie ori a beuturicaaaaa, traiascaaaaaa nashaaaaa!!!) si ca exista sute de motive pentru care sa ma trezesc cu un zambet pe buze si care sa nu includa si un cromozom Y in imagine, daca ma-ntelegeti."

sursa: o femeie inteligenta, nici prietena cu mine, nici cunoscuta, nici nimic. Doar trecuta prin viata.