Trecut în Prezent: Fred şi Barney la Nunta de Aur

După bine-meritatul mic dejun de azi, scot repede capul pe geam şi, întocmai unui copil, strâmb dezaprobator din năsuc, închid uşa la balcon cu viteza luminii şi intru zgribulită în bucătărie...nelămurită încă, întorc privirea spre geam din nou, şi realizez, cu o oarecare nostalgie în privire că... e toamnă. Toamnă în toată regula, deşi frunzele se încăpăţânează să mai stea lipite de ramuri, deşi soarele mai face o ultimă încercare de a sta căţărat pe bolta cerului. Rănit în orgoliu, renunţă şi coboară uşor, dar sigur, treptele spre Casa Doamnei Toamna. Iar eu, am rămas aici, aceeaşi, cu proiecte în prezent, vreo câteva vise de viitor (printre care, un bebe care să -mi surâdă dimineaţa) şi niscaiva amintiri de Albinuţă veselă, zglobie, inocentă, fără griji....

O astfel de amintire îmi străpunge mintea şi inima exact în acest moment. 1991. Văd o sufragerie, cu un pat desfăcut, focul mocnind în soba de teracotă şi un geam pe care se zăreşte clar....de astă dată iarna. O comodă cu un televizor proaspăt adus din Ungaria, color, pe care "rulează" de zor Cartoon Network, nedublat, netradus. Iar în pat, o fetiţă cu ochi mari, negri, uitându-se cu tăticul ei la desene animate. Fetiţa are rujeolă, iar tăticul, ei bine, tăticul are...prea multă iubire pentru fetiţa sa, încăt renunţă la orice program de ştiri sau orice film, pentru a se uita cu ea la.... "Familia Flintstone."

Da, da.... fetiţa aceea sunt eu, iar tata...tata s-a tot sacrificat pentru mine, începănd cu nişte desene animate şi terminând cu... încă nu s-a terminat. Încă se sacrifică.... De aceea, de câte ori aud imnul The Flintstones, mi-l aduc aminte pe tata, stând cumincior lângă mine, verificându-mi din când în când febra, aducându-mi ceai şi râzând cu mine la orice secvenţă din The Flintstones, care mi se părea mie comică. Şi ăsta nu e singurul desen la care tata s-a uitat. Ani de-a rândul eu şi fratele meu, strigam din toţi rărunchii, ca să ne audă tata din bucătărie sau din cealaltă cameră: - " Tata, hai că a început Tortu Nija!" (în traducere liberă, Turtle Ninja, de pe postul naţional), sau -" Tatiii, a început Denver Dinozaurul / Pif şi Hercule / Ghost Busters/ Captain Planet/ Ştrumfii/ Fructele/ Tom şi Jerry/ Yoggy Bear/ Droopy/ Bugs Bunny!" etc şamd....! şi tata venea, de fiecare dată. Râdea cu noi, ne explica anumiţi termeni pe care nu-i înţelegeam, sau chiar discutam la sfârşitul unui desen mai puţin serios - morala. După care, toţi trei mergeam în pas alergător către mama, ocupată cu mâncare, curăţenie - să-i spunem şi ei ce episooood faaaain am văzut azi cu tata..... amintiri.... cu care rămâi toată viaţa şi pe care vrei să le foloseşti drept influenţă pozitivă asupra copiilor tăi...

Nu v-aş fi povestit toate acestea chiar astăzi, când stupul meu ( a se înţelege căsuţa şi familia mea) roieşte de atâta treabă, însă când am deschis google-ul azi dimineaţă, am văzut acea imagine cu Flintstones...una dintre multele imagini care şi-au pus amprenta asupra copilăriei mele... aşa am descoperit că Desenul Animat în cauză împlineşte astăzi 50 de ani. 50 de ani!!! Câte milioane de copii din toată lumea au crescut cu desenul ăsta animat! Vedeţi voi...ca şi Tom şi Jerry, Familia Flintstone, sau cum i se mai spunea " Fred şi Barney în Epoca de Piatră", e genul de desen animat care nu se "învecheşte" niciodată, care rămâne mereu actual, în ciuda "curentului robotizării" apărut de câţiva ani buni în desene animate. Este incredibil cum personajele de altă dată, umane la chip dar şi la comportament... ( deci frumoase nu numai estetic, ci şi comportamental adecvate vârstei unui copil care se uită la desene), au fost înlocuite cu chipuri pătrăţoase, hidoase de-a dreptul, care lovesc, bat, vorbesc cu tentă sexuală, şi înjură de zor. Şi când te gândeşti că în nu ştiu ce ţară au interzis Tom şi Jerry, pentru că a fost considerat un desen animat violent!!! Mă întreb, în condiţiile acestea, cum ar trebui să fie considerate desenele actuale? Lăsând la o parte South Park, care s-a vrut din start a fi un desene animat destinat adulţilor, dar care, în mod paradoxal şi ironic, este urmărit mai mult de copii şi adolescenţi, desenele difuzate acum pe la posturile de profil, inclusiv Cartoon Network, sunt cu adevărat jalnice. Ceea ce mă face nu numai pe mine, dar şi pe alţi oameni de vârsta mea, care urmează sau vor să aibă copii - să se gândească la nişte variante... 1. Banez accesul la CN. 2. Încerc să-mi educ copilul astfel încăt să înţeleagă că desenele difuzate în ziua de azi pe posturi precum CN nu sunt adecvate vârstei lui, şi îl încurajez uitându-ne împreună ( eu, tata şi copilul) la Tom şi Jerry, Yoggy Bear...şi bineînţeles, Familia Flintstone (încerc de pe acum să fac rost de ele şi să le pun pe DVD-uri., nedublate., netraduse, pentru ca micuţul/micuţii să se poată deprinde cu limba engleză încă de mici). Cea mai bună soluţie, cred eu, este să recurg la ambele variante, dar rămâne să văd la momentul respectiv. Să nu uităm de Boomerang....mulţumesc lui Dumnezeu că mai există, deşi nu mare mi-ar fi mirarea dacă s-ar transforma şi ăsta într-o lume de roboţi, beni-teni şi hane montane dezbrăcate.

Un singur lucru e cert: mi-e efectiv dor de desenele în care una dintre temele principale era bunătatea, spiritul de prietenie, urmate de curaj, importanţa sincerităţii şi alte câteva astfel de aspecte cu rol educativ în viaţa copilului, şi de ce nu, chiar şi a unui adult. La urma urmei, prin desene, aşa cum zicea şi tatăl meu, mai descoperim copilul din noi, uitat undeva printre meandrele sufletului, şi de ce nu, descoperim că avem ceva de învăţat de fiecare dată....ceva ce se uită de multe ori odată cu ancorarea tot mai puternică în rutina de zi cu zi...The Flinstones oferă acel ceva ce poate fi adaptat şi în viaţa adulţilor, cu toate că acţiunea se petrece în Epoca de Piatră ( până la urmă, mental vorbind, câteodată demonstrăm că nu suntem prea departe de acea eră...): viaţa de familie cu tot ce este legat de ea.

Rezumând tot, pe 30 septembrie 1960, postul de televiziune american ABC, prezenta telespectatorilor pentru prima dată familia Flintstone. Serialul animat a fost produs de Hanna - Barbera Productions şi a fost emis timp de şase ani, până pe 1 aprilie 1966. Şase ani care au fost preluaţi şi re-reluaţi de aproape toate televiziunile din lume. Lung-metrajul din 1994 nu a făcut altceva decât să demonstreze că micuţii telespectatori ai desenului animat nu au uitat personajele principale Fred şi Wilma, Barney şi Betty şi întâmplările lor în orăşelul Bedrock. Mai pe scurt, Fred şi Barney aniversează azi Nunta de Aur. Nu a lor efectiv, (deşi pe producătorii de desene animate din ziua de azi i-ar duce mintea şi la aşa ceva!) ci a fiecăruia dintre ei cu soţia (Wilma, respectiv Betty). Sau de ce nu, serialul întreg se află în sine la Nunta-i de Aur. Ca şi acum vreo 20 de ani, mă apucă un soi de râs amestecat cu nostalgie când mi-l imaginez pe Fred încercând să intre în casă, după petrecerea de 50 de ani a serialului animat, iar animăluţul ăla din genericul de final îl lasă afară pe ditamai Fred-ul, şi numai ce-l auzi: - "Wilmaaaaaaaaaaa!!!"


Iar în cinstea lui, a întregului serial şi a unei copilării frumoase, un sincer "Yabba Dabba Doo", precum şi tradiţionalul:

Irene Grandi în Taverna lui Cri-Cri

Am trecut pe la taverna lui Cri-Cri, dis-de-dimineaţă...cu gândul să v-o prezint tuturor. Dealtfel, o puteţi vedea în fotografia ataşată în acest post. Nervoasă că mai-marele greiere în ale muzicii a terminat tot nectarul de pe -o iarnă într-o singură lună, m-am decis să-i bâzâi vreo câteva vorbe în faţă...păi eu pentru ce mă strofoc? Intru grăbită, şi când colo ce simt antenele mele? Toată floarea greierimii, bondărimii etc samd - cânta de zor în...italiană. E piesa aia nouă ..."pa-pa l'americano"....Am bâzâit într-una pe româneşte, dar...nimic. "Stribbie" îî spun toţi mai nou lui Cri-Cri...cică egal "greier" în limba lui Dante. Aşa că m-am apucat să învăţ şi eu italiana, direct acolo, la una dintre mese. L-am luat şi pe Bondărelul Costel - Şeful pe Direcţia Presă Scrisă -politic administrativ - din  Roua Muntelui, locul în care vieţuim -  la  întrebări, şi mi-a spus că aproape toţi românii care vin din Italia, au cam uitat româneşte. Aşa că, pentru protecţia tuturor, Muşuroiul, Stupul, Taverna, Cuibul şi toate celelalte locşoare în care vieţuim vor trebui să se adapteze.

Certo, certo, ma come? Perche sono cosi stanca e, poi, come faccio a capire tutto in qualche settimane?

Be', vediamo.

Până una-alta, pe fundal se aude o piesă din 2007, pe care eu şi verişoara mea din Italia, Ella, o ascultam de zor. Irene Grandi - Brucci la citta.... Cri-Cri zice că înseamnă "Distruge oraşul". O metaforă, mai mult sau mai puţin a unei poveşti de iubire, zic eu, prea realiste, dar, în cele din urmă, în care personajul principal, adică Irene, îşi dezvăluie adevăratele sentimente. Oricum, piesa mea preferată în 2007.   .... Mă grăbesc să plec, dar Cri-Cri îmi face semn să mai rămân. S-a decretat Ziua Irene Grandi la Tavernă şi trebuie să ascultăm informaţii despre artist.

Aşa se face că e rândul meu azi  să citesc de pe frunza de stejar, toate informaţiile despre cântăreaţa toscană, în timp ce muzica ei cu accente rock se aude în surdină... Îmi dreg vocea, vrând să par o mare prezentatoare TV, dar nu-mi iese decât un gângurit răguşit, aşa, ca după o răceală puternică:

"- Hrrrr, hrr..... păi....Irene că s-a născut pe 6 decembrie 1969, la Florenţa, în Italia. A debutat la Festvalul de Muzică de la Sanremo cu piesa "Fuori", în 1994, trofeul din acel an fiind câştigat de Andrea Boccelli, care debutase în acelaşi an. Primul album, Irene Grandi, conţinea piese compuse cu Eros Ramazzotti ("Sposati subito") şi Jovanotti ("TVB"). În 1995, a fost lansat cel de-al doilea album al său, In vacanza da una vita. Conţinea melodii ca "In vacanza da una vita" şi "Bum bum". Aceste albume au fost urmate de Purtroppo Fortuna Per, E rosso blu Verde, Kose da Grandi, şi Indelebile printre altele.

În 2000, se clasează pe locul 2 la Festivalul de Muzică de la Sanremo cu un cântec scris împreună cu Vasco Rossi. Este vocea principală pe "Blue", piesa de închidere de pe albumul din 2003 al producătorului francez Hector Zazou, intitulat Strong Curents.

În 2004, debutează ca ca prezentator de televiziune la Festivalbar, împreună cu Marco Maccarini. În 2007, Brucci la Citta, sparge toate topurile, şi rămâne pe locul 1 timp de mai multe luni consecutive,devenind şi cea mai cerută piesă la postul de radio leader de piaţă din Italia, RTL 102,5. Odată cu albumul din 2007 IreneGrandi.HITS asistăm la o schimbare de look a artistei. În 2010, participă cu piesa Halley's Commet (Cometa lui Halley) la Festivalul de Muzică de la Sanremo.

Irene a fost căsătorită cu omul de afaceri Alessandro Carrotti, cu care a avut o relaţie, mărturiseşte ea pentru revista italiană Donna Moderna, cel puţin ciudată. Prea mult timp la distanţă, din cauza călătoriilor lui în interes de serviciu. Alessandro sparge însă gheaţa în altă revistă şi mărturiseşte că a avut câteva aventuri de-o noapte, şi că regretă amarnic faptul că a a făcut-o pe Irene să sufere, şi asta după 8 ani de relaţie. Irene este însă o Grande....adică o artistă mare, de valoare, care nu se va pierde prea uşor la fundul listelor cu italian singers. Va persista datorită vocii sale incofundabile, stilulu-i pop-rock caracteristic şi caracterului său frumos." Ăăă...

Cri-Cri, gata, le-am citit oaspeţilor din tavernă tot ce-ai scris pe frunza asta, dar trebuie să plec!!! Uite...promit să zumzăi Brucci la citta în timp ce stau pe-o petală de brânduşă. Dar sunt tare în întârziere cu mierea! Un suc de brad vreau sa comand pe mai târziu, înainte să intru în stup pe azi. Bâââzzzzz! Şi vezi să nu bei tot nectarul de pere astăzi, că nu mai am de unde să-ţi dau. Capisci???

Zoomzet de seară...

De aici se vede bine, zic... Nu că n-ar fi şi mai bine dacă aş sta aşa, pierdută, pe-o petală de margaretă. Mi-e frig şi mi-e dor de stupul meu. N-am dus mierea azi, mâine o să fie belea. Ca de obicei, numai obstacole. Ce folos că am un ac, dar nu pot să-l folosesc de mai multe ori? Ce-nseamnă să mori, doar ca să te aperi o fracţiune de secundă...din cauza lor, a oamenilor. Ei bine, oamenii ăştia nu ştiu să preţuiască viaţa... zi de zi îi văd în aceeaşi goană nebună după nişte hârtii de diverse culori, pe care le dau în schimbul anumitor alimente, sau haine, sau a unor sticluţe cu esenţe din flori. Nu i-am văzut pe niciunul zâmbind la ieşirea din casă, surâzând la întoarcere, seara. Afişează un rânjet banal, îşi spun subit un "noapte-bună" printre dinţi, şi visează la tot mai multe hârtii din acelea colorate... Văd femei plângând noaptea, bărbaţi bând un soi de licoare care le dă o stare ciudată, euforică, şi copii care nu-şi mai ascultă părinţii...

Matca noastră a zis că pe vremea stră-străbunicilor ei, oamenii erau altfel... şi oriunde întorceai privirea, vedeai flori. Nenumărate, vii, colorate.....flori. Brrrr....îmi văd stupul...e doar la câteva sute de metri, şi totuşi, atât de departe... Mi-au îngheţat aripile de frig, e prima oară după atâta timp, în care mă simt atât de singură şi-a nimănui... până şi Cri-Cri, prietenul meu pe viaţă, nu mai are timp să mă asculte, e mereu ocupat cu chitara lui... Ce noapte rece de septembrie! Probabil sunt îngrijoraţi pentru mine...nu le-am mai spus că mă simt slăbită de ceva vreme... mă vor ţine închisă în stup prea mult... şi vreau să văd cum îngălbenesc frunzele, vreau să simt mireasma Toamnei, fie şi pentru ultima oară. Şi poate pentru prima dată în viaţă, vreau să simt ce înseamnă să dai acul... să-ţi laşi tot veninul adunat de când ai fost creat şi până acum. Chiar dacă odată cu el, te scurgi şi tu ca însuşi stropul de rouă pe care stau acum, pierdută, regăsită, pierdută, regăsită, înfrigurată, rănită....