Remembering...Funditza mea de optimism.

Mai căutând printre meandrele internetului, am dat și de o postare de-a mea, de pe blogul vechi, din 4 decembrie 2009. Concluzia: am involuat de atunci.

Fundita mea de optimism

3 decembrie. 3 lucruri rezolvate. 3 intamplari care mi-au schimbat, intr-un oaresce fel, viata. Nu intotdeauna pornesti din casa gandindu-te la cate ai de rezolvat din clipa in care ai rasucit ultima oara cheia in butuc si ai coborat in graba pe scari, pentru ca liftul se incapatana sa coboare pana la tine. Din unghiul din care vad eu lucrurile acum, un unghi sper, putin mai obtuz, in sensul de mai larg, decat cel in care ma aflam pana mai nu demult (adica ieri), lucrurile stateau cam asa: ieseam din casa cu vreo maxim 3 scopuri precise: fie sa cumpar ceva de la supermarket, fie sa duc gunoiul, fie sa merg la Iasi intr-un bussiness cu iz de facultate. Asa ca e clar ca daca ma trezesc de dimineata, cam stiu unde ma duc si ce am de facut. Nu. Azi nu. Azi am plecat pentru prima data dupa fooarte mult timp, lasandu-mi karma sa decida. Doar zambind si purtand, in sfarsit, fundita mea de optimism, de mult uitata prin sertarele unui dulap neexploatat de proprietar la capacitate maxima: sufletul meu. Daca te incapatanezi sa crezi cu adevarat, fundita aceea de un roz bombon copilaresc poate capata puteri magice. Te poate purta pe carari nebanuite de fericire, si poate trezi copilaria din tine. Daca vrei sa intelegi mai bine ce spun, doar priveste martisoarele traditionale romanesti. Sunt sigura ca acolo vezi o fundita alb cu rosu si o copilita sau un baietel care atarna de ea. Iata ca, in plin decembrie, eu ma simt un Martisor. Mos Craciun deja isi pregateste sacul cu bunatati, iar eu ce fac? Ma declar un martisor, in parul caruia adie vant de primavara, cu miresme de frezie si ghiocei, lacramioare si zambile. Si uite asa am ajuns eu azi dimineata la Iasi. Zburand pe fundita mea de optimism. Nevizualizand maxi -taxi in care ma aflam si viteza aferenta ( mi-e frica de maxi taxi si daca merge cu 30 la ora). Nemaigandindu-ma ca aveam o problema extrem de stringenta de rezolvat pana aveam sa ma intorc. Tin sa precizez, insa, ca decolarea mea cu fundita nu se datoreaza nicicum vreunei lipse de interes fata de ceea ce sunt si ce fac. Nu e o plictiseala dintr-aceea nebanuit de periculoasa. Nu e un "screw them all" sau vreo bagare de picioare. E doar ...

...(au trecut 2 minute de cand am scris "e doar"). Un scriitor de vaza, oricare ar fi el, ar fi zis pana acum "fuck" macar odata si ar fi simtit ca ori are o pana de idei, ceea ce l-ar putea rani in orgoliu-i de best-seller-ist, ori ar simti ca imbatraneste si ca pericolu-i pandeste cariera. Nu si la mine. Tata a zis pe patul de moarte ca voi fi scriitoare. Si inca nu una de prin targ, ci una renumita. Daca Dumnezeu l-a auzit, atunci eu voi continua ideea inceputa anterior, fara sa mai astept o secunda in plus. Asadar, e doar... iubire. Iubirea in toate formele pe care le poate lua, si in toate comportamentele pe care le poate manifesta. Iubirea si dorul. Dorul asta innecacios de a intoarce in tine, de a-ti recladi spiritul cu o temelie care sa reziste si iernilor sufletului tau. E poate dorul asta care mi l-a scos in cale pe...Costica. Si da, orice om care ma cunoaste va spune: "Draga de ea. Cum ii multumeste ea sotului ei ca a aparut in viata ei.." Si da, i-as da foarte mare dreptate, i-as spune aproape ca a ghicit. Sotul meu este omul fara care nu m-as simti completa. El este yang-ul de care yin-ul din mine nu se poate dezlipi, oricat incearca altii, si sa nu credeti ca nimeni nu incearca. El este personajul acela de basm pe care-l desenam pe ultima foaie a caietului in ora de "Citire", in clasa a 2-a. Proiectia unui Print, doar ca nu adus de vreo vrajitoare buna, ci de insasi Zana...Karma. Stii? Fiecare om cu care te intalnesti in viata, si cu care duci o poveste de iubire, fie de 6 ani tacuti, secreti, minunati, dar fermi in sentimente, fie de 3 ani plini de sentimente minunate, cu intamplari de care-ti vei aduce aminte peste ani - sunt intalniri faurite de Zana asta pe care cam toti o blestemam in ultima perioada. Ea ne stie datoriile ( si cine a citit "Secretul" stie foarte bine ce spun), asa ca ne intalnim in viata si traim momente importante doar cu oamenii cu care suntem meniti sa impartasim ceva. Sa ne lasam amprenta intr-un fel anume, doar al nostru, asupra sufletelor celor cu care venim in contact pentru o mai lunga sau mai scurta perioada de timp, si apoi sa ne rupem sufletul de langa al lui/ei, sa ne doara ruptura, sa ne vindecam la sectia de "re-animare", adica in propria camera, cu lacrimi de dor, dar sa continuam (desi nici noi nu stim atunci de ce si prin ce forta putem) -drumul spre viata. Si apoi vine big bang-ul...cand tot universul tau interior explodeaza si se reface in mici planete, meteoriti, stele si comete. Abia atunci, se creeaza in infinitul din tine Sistemul Solar. Abia atunci simti mana Karmei, ca o mana calda de mama care ia si strange, care face din dezordine - curatenie deplina, care strange lucrurile impreuna ca un magnet. Prea multe coincidente. Prea multe insiruiri de cifre, ecuatii, formule si operatii care dau cu plus. De aceea, nimic pe lume nu e intamplator. De aceea, astazi l-am intalnit pe Costica. Si da, nu e sotul meu. Si da, stiu ca nu este gelos pentru ca are ceea ce multi barbati nu au, ceva ce de curand am reinvatat, tot datorita lui, ca exista: incredere!

Fundita care ma transporta intr-o lume perfecta, nu m-a parasit nici in maxi taxi. Doar ca m-a adus langa un om de la care soarta a vrut sa invat, sau sa reinvat mai bine zis, multe azi. Consider experienta mea de azi din maxi taxi ca pe unul din cele 3 intamplari despre care vorbeam la inceputul postarii. Celelalte doua tin de cat de increzatoare pot fi in mine, atunci cand vreau. De femeia din mine care s-a trezit cam tarziu, pentru ca a adormit un an jumatate pe un pat cu doua saltele: una de la firma Neincrederea, si una de la compania Lenea. Le-am rezolvat, pentru ca puteam sa le rezolv.

Nu mi-a placut niciodata sa initiez asa din senin o conversatie, doar ca sa imi treaca timpul, decat daca simteam ceva in privirea omului de langa mine, sau in mimica si comportamentul lui ca e un om suficient de normal incat sa poarte o conversatie placuta, in care sa nu incep sa dau extrem de multe detalii despre viata mea. Culmea, desi sunt prietenoasa, si sfarsesc mai mereu prin a zice cate si mai cate si a ma imprieteni cu toti cei cu care ma cunosc intr-un mijloc de transport in comun. Cu Costica nu am vorbit pana la Pascani. Un om simplu, muncit, care tinea telefonul in mana ca pe Dumnezeu. La prima vedere ( daca nu-i zareai si ochii tristi), puteai jura ca e un pusti care astepta un bip de la gagica-sa. Dar cred ca, si e prima oara cand zic asta, nu am mai auzit pe nimeni, in afara de sotul meu, soptind la telefon cu atata candoare amestecata cu respect si grija "pui" unei femei. La telefon se auzea ceea ce aveam sa mi dau seama mai tarziu ca era sotia, si un copilas plangand in hohote. Din ce se auzea, fiind langa mine, si telefonul avand volumul la maxim probabil, am dedus ca era vorba de sotia sa aflata cu baietelul la spital in Iasi. Costica avea sa-mi confirme asta mai tarziu, in timpul calatoriei. Eu l-am abordat. Asa cum am zis, nu imi place sa ma bag in seama. Nu-mi place sa caut motive sa vorbesc (poate doar in intimitatea familiei mele, mai fac si din astea...de obicei, cand vreau sa ma alint, si vreau cam des :p). Dar cand e vorba de un copil, pur si simplu...nu pot. Nu pot sa stau nepasatoare. Nu pot sa ma fac ca nu aud. Pentru mine, si indraznesc sa spun ca pentru noi toti, un copil ar trebui sa semnifice tot ce e mai pur si mai frumos pe lumea asta. De aceea nu m-am abtinut sa nu-l intreb ce se intampla, si de ce copilul lui plange asa de tare la telefon. Asa am aflat ca micutul de 3 ani trecuse printr-o operatie grea la corzile vocale, si ca plangea de durere, de frica de durere, si de dor de tata. Cu o mama casnica, si cu tatal in somaj, cu 500 RON pe luna si cu slabe sanse sa gaseasca ceva de lucru, m-am intrebat in sinea mea care sunt sansele reale ale acestui copil? M-a intrerupt din gandire Costica. A inceput sa vorbeasca trist despre sistemul medical prost din Romania, in comparatie cu cel de oriunde in strainatate. "-Aici daca nu dai, nici nu se uita la tine, te lasa sa mori", l-am surprins zicand, dand din cap aproape ironic si privind in gol pe geam, spre un punct doar de el stiut. "Cand lucram in Spania era diferit, dar acum [lasa capul in jos], acum...tot la romani ajungi sa lucrezi si acolo, deci va dati seama...." Asa a inceput o discutie despre tot ce se intampla in tara noastra de cativa ani buni incoace, despre cum se auto-distrug generatiile, despre bani, scoli de soferi si iubire. Adica despre viata in sine. Poate trebuia sa mai vorbesc cu un barbat, nu numai cu al meu, care-si bate gura de un an jumate cu, de cele mai multe ori, rabdare despre viata in cuplu. Si in discutia mea cu el nu am dat din casa, pentru ca nu imi place sa fac asta. Dar e interesant sa auzi ca atat un barbat eleborat, educat si cu o experienta de peste 10 ani intr-un domeniu frumos, interesant si incitant, dar si un om simplu, muncit, pentru care 600 RON si 10 bonuri de masa inseamna foarte mult - gandesc la fel cand vine vorba de incredere si iubire. Si nu ma mira. Dar decretez astazi mai mult ca in orice alta zi: barbatii vor incredere. O vor pe Ea. Ea - femeia Lui. Femeia care poate lua mii de forme, dar care stie, in primul rand, ce valoreaza ea pentru ea insasi. Femeia Cameleon, care desi este fortata de societate sa se deghizeze zilnic in alte culori si nuante, este mereu aceesi Madona de care se indragosteste over and over again seara cand o priveste inainte de a adormi. Femeia sensibila, dar puternica. Gingasa, dar hotarata. Inocenta, dar sexy. Desigur, nu acestea au fost cuvintele lui Costica folosite pentru a explica frumusetea unei relatii, a unei casnicii. Dar a fost interesant si coplesitor sa urmaresc si sa invat cate ceva din experienta unui om care nu cauta cuvinte pompoase ca sa descrie iubirea, asa cum as fi fost tentata eu sa fac, poate. Un om care foloseste atat de putine cuvinte pentru a exprima ceva atat de complex, si totusi reuseste sa redea pe de-a intregul ideea de cuplu, de experienta din care se poate invata pe mai departe, de frumusetea traiului in doi, de miracol si magie, de respect si tandrete. Am mai vorbit despre faptul ca totusi....totusi...banii extrem de multi nu aduc fericirea, daca el e in China si eu in Africa de Sud (asta ca sa dau o distanta mare, sa intelegeti ca distanta nu e benefica). Despre cum o amica si-a inselat barbatul pentru ca el era in Spania, si il vedea odata pe an. Despre magia venirii pe lume a unui prichindel, care schimba universul Lui si al Ei. Despre trecut ( trecutul e trecut!!!!), si prezent ( ceea ce conteaza!!!).

Si am coborat la Iasi. Ne-am dorit sanatate, Sarbatori Fericite si fericire deplina in familie. Nu cred si nu stiu daca il voi mai vedeavreodata pe Costica. E una din acele intalniri rare, cu oameni fata de care simti un mare respect. Cu siguranta ii doresc tot binele din lume lui si familiei lui, si simt ca Dumnezeu va avea grija de familia sa. Discutia cu Costica m-a facut sa-mi dau seama mai bine de ce Costica am eu acasa, si sa invat sa-l apreciez mai mult. Sa-l las sa isi prinda fundita lui cu a mea. Sa -i permit, in sfarsit, sa patrunda in cele mai ascunse camarute din sufletul meu. Sa-l las sa ma iubeasca. Sa ma cunoasca. Sa ma adulmece. Sa zburam impreuna tot mai sus. Doar noi si funditele noastre de optimism...

La Mulți Ani, suflet bun!!!

L-am cunoscut la 2 ani. I-am spus "tată", căci aşa am simţit eu în interiorul sufleţelului meu de copilaş... din secunda în care m-a ţinut în braţe, am simţit conexiunea aceea specială, pe care numai un tată şi un fiu/o fiică o poate simţi. El a simţit lacrimi fierbinţi şiroindu-i pe obraz, iar eu... o bucurie inocentă şi neînţeleasă atunci. Şi din momentul acela, el e tatăl meu. Fără "domnule", "nenea". Tată. Tată şi nu doar atât. Cel mai bun prieten, confident, sfătuitor, şi de departe, cel mai sacrificat om de pe Pământ, alături de mama. Omul care nu a ştiut ce înseamnă concediu la mare, care nu mânca banane, pe vremea când se găseau greu, pe motiv că "nu-mi plac mie din astea", doar ca să ne vadă pe noi, copiii lui (biologic însă, ai unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui din adolescenţă şi înpeput de maturitate) - sătui, sănătoşi.

Am crescut amândoi, şi eu şi fratele meu, sub ochii blânzi, dar uneori şi dârzi, ai tatălui Mitică. Ne-a învăţat că cea mai importantă virtute a unui om este omenia, definită şi prin caracteristici precum sinceritatea şi încrederea. Ne-a învăţat că adevărul spus atunci când faci vreo boacănă e pe jumătate iertat, şi prin tot ce-a făcut, ne-a ferit de orice necaz, pe noi şi pe mama. Ne-a învăţat că nu banul e totul, că de cele mai multe ori, banii îi prostesc pe cei care se deprind cu prea mulţi, în loc să le dea mai multă minte. Dar că nici plafonarea şi delăsarea nu este o soluţie. Cu alte cuvinte, chibzuinţa în orice, şi nu ancorarea în extreme - duce la o viaţă frumoasă.

Tata a avut bani de maşină si apartament pentru fiecare dintre noi, de foarte multe ori. Cu toate acestea, mereu a pus pe primul loc datoriile la stat şi bunăstarea şi confortul familiei sale. De aceea, de abia la 56 de ani şi-a luat permisul, şi o maşină. Dar ar merita mult mai mult! A îndurat frig pe stâlpii de electricitate iarna, are cinci inele blocate pe coloana vertebrală, dar, cu toate astea, se mişcă mai bine decât un atlet, nu stă locului o clipă, şi continuă să o ajute pe mama în orice treabă casnică şi nu numai; deseori îl vei întâlni drept mare bucătar!

Această comoară de om din viaţa mea şi a familiei mele împlineşte astăzi o vârstă foarte frumoasă. Nu o voi da publicităţii, nu pentru că nu ar vrea el (habar n-are că-i dedic o pagină pe blog! :p), însă e suficient să spun că e cu 35 de ani mai mare ca mine. Pentru prima dată în viaţă a plecat şi el în concediu, la tratament, la băi. Cu unchiul nostru, Costel, care i-a făcut surpriza de a-l invita cu el în acea staţiune. Aşa, cinci zile de tratament şi relaxare (noi mai glumim şi zicem şi "spa") undeva în Ardeal. După atâţia ani, îşi vede şi el de tratament.... Mai e un loc unde vrem să-l ducem, şi unde n-a ajuns niciodată, şi-l vom duce când se-aşteaptă mai puţin...:P

Vroiam doar să-i mulţumesc pentru modul în care m-a şi ne-a crescut. Sper să nu-l dezamăgesc niciodată cu privire la toate sfaturile de viaţă pe care mi le-a dat de-a lungul anilor. Să-i mulţumesc că nu m-a obligat niciodată să fac ceva anume... ci doar m-a învăţat, lăsând totul apoi la libera mea alegere. Că ne-ajută şi acum, ca şi ceilalţi părinţei, cu de toate, deşi e cazul ca noi să întoarcem eforturile lor, ceea ce ar fi oricum de drag şi în semn de recunoştinţă. Că ne-aşteaptă alături de mama, pe noi (eu şi soţul meu), fratele şi cumnata, mereu acasă cu acelaşi zâmbet pe buze, şi emoţie în suflet. Că ne-a lăsat cu drag să petrecem fiecare vacanţă de vară la bunicii de pe tata care a murit, că i-a respectat, iubit ca şi cum ar fi fost fiul lor, şi reciproca a fost mereu valabilă. Că plânge de fiecare dată la mormântul bunului său prieten, Petrică, promiţându-i de fiecare dată, că va avea şi multă grijă de copiii lor (ai lui Petrică şi-ai lui!). Că este un sensibil sub o mască de dârz! Că m-a învăţat să citesc la 3 ani, fiindcă eram prea curioasă ce citea el în ziar. Că m-a învăţat tabla înmulţirii la 4 ani. Că ne ungea cu usturoi pe frunte, în noaptea de Sfântul Andrei, ca să fim sănătoşi şi apăraţi de rele (1 singură superstiţie are şi el...). Că se uita cu noi la desene animate. Că se trezea la 2 noaptea să-mi facă desenul pentru a doua zi la şcoală, că eu mai uitam de obiectul ăsta, din când în când. Că ne punea plăci cu poveşti, şi stătea cu mama să ne explice, de fiecare dată, morala. Că o iubeşte pe mama din tot sulfetul lui, şi că are grijă ca nimic rău să nu i se întâmple vreodată.

Aşa că pentru toate astea, şi multe altele, îţi mulţumesc!


Miti, nu fi "mofluz"şi "bodrângos" pe motiv că eşti departe. Noi suntem cu tine şi îţi urăm un sincer LA MULŢI ANI! Şi nu uita că te iubim mult!