Murim....ca mâine. De ce nu iubim azi?

Mai vin şi vremuri dintr'astea, când te doare sufletul şi când vrei doar sa uiţi tot: orgoliu, răutate,
nepăsare. Mie uneia nu-mi mai pasă, oricum...

Inima mea e tristă
de Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristata,
Si-n lacrimi inecata,
La fericiri trecute gindeste in zadar!
Placere, multumire,
Viata, fericire,
Le-am gustat.
A lor lipsa acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbara-n chinuri,
Si bucuria noastra in otravit venin!
Cat rau dupa-atat bine!
Asa furtuna vine,
Cand soarele zambeste, cand cerul e senin.
Adio! N-am cuvinte
Sa-ti arat tot ce simte,
In astfel de minuturi, mahnit sufletul meu,
E o durere mare,
Si suferinti, pe care
A le simti pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cat de mult amara
Viata o sa-mi para!
Minuturile veacuri o sa le socotesc.
A oricarei zi raza,
Noi lacrimi o sa vaza,
Cand pe straine tarmuri strain o sa traiesc!
Spune-mi insa, iubita,
Cand inima-ti lipsita
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Placerile gustate?
Simtirea se va stinge,
si nu-l vei mai dori?
Asta lege obsteasca
Se cade sa-ngrozeasca
Amorul, care vremea atata l-a-ntarit?
In ce loc, pe ce cale,
Calcand pasur'le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Durerea cea mai mare
Nu poate sa omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o?
Dar tot nu pot sa mor!
A! de-i mai tinea minte
Atatea juraminte,
Imi vei mai pastra, poate, o urma de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cand seara tu vei merge
Pe campuri, a culege
Flori tinere ca tine,
s-acoperi fruntea ta,
Daca din intimplare
Vei nimeri o floare,
Ce poarta un scump nume,
ce-i zic nu-ma-uita,
Atunci, atunci gandeste
De mine ca-ti vorbeste:
Asta-mi este nadejdea si de-asta mai traiesc:
Eu tot cred ca e-n fire
Acea compatimire,
Ce inimile leaga cu lantul sufletesc.

Murim... ca mâine
de Magda Isanos


E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.