Din păcate, din când în când, se mai stinge câte un bunic Mihai, reamintindu-ne că viaţa e scurtă şi trebuie trăită în bunătate, mărinimie şi puritate în minte, trup şi suflet. Bunicul meu s-a stins exact acum 15 ani, pe vremea asta. Iarna s-a hotărât să-l ia pe aripile ei albe, şi să-l transporte gratis la cer, un pic supărată că Moş Mihai a lu'Smântână tocmai dădea cu lopata zăpada din ogradă, semn că o fugărea pe măreaţa iarnă de pe uliţa lui. Nu a reuşit să ni-l ia, însă, din suflete. Bunicul există şi acum, cu poveştile lui vânătoreşti, cu amintirile lui din război, cu peripeţiile sale din tinereţe. Toate pline de poveţe, învăţăminte... Cu cele mai frumoase sfaturi. Cu cea mai bună pastramă şi tochitură din lume. Glasul lui subţirel şi un pic nazal, statura lui micuţă, de om drăgălaş şi bunic de poveste - vor râmâne mereu în mintea mea şi a tuturor celor care au avut ocazia să-l cunoască.Să ne veghezi, bunicule Mihai, aşa ca şi până acum!
...si ce te faci cu dorul de "bunicii de poveste"? fiindca amintirea, oricat de plina de caldura si duiosie ar fi, nu reuseste sa-l aline... dupa plecarea lor...ramane intru-mereu un dor care nu trece cu nimic... >:D<
ReplyDeleteasa este, otilia... ramane sa ne resemnam si sa speram intr-o reintalnire, undeva, intr-o lume probabil, muult mai frumoasa. pana atunci, incerc sa il consider plecat intr-o lunga calatorie...
ReplyDelete