Remembering...Funditza mea de optimism.

Mai căutând printre meandrele internetului, am dat și de o postare de-a mea, de pe blogul vechi, din 4 decembrie 2009. Concluzia: am involuat de atunci.

Fundita mea de optimism

3 decembrie. 3 lucruri rezolvate. 3 intamplari care mi-au schimbat, intr-un oaresce fel, viata. Nu intotdeauna pornesti din casa gandindu-te la cate ai de rezolvat din clipa in care ai rasucit ultima oara cheia in butuc si ai coborat in graba pe scari, pentru ca liftul se incapatana sa coboare pana la tine. Din unghiul din care vad eu lucrurile acum, un unghi sper, putin mai obtuz, in sensul de mai larg, decat cel in care ma aflam pana mai nu demult (adica ieri), lucrurile stateau cam asa: ieseam din casa cu vreo maxim 3 scopuri precise: fie sa cumpar ceva de la supermarket, fie sa duc gunoiul, fie sa merg la Iasi intr-un bussiness cu iz de facultate. Asa ca e clar ca daca ma trezesc de dimineata, cam stiu unde ma duc si ce am de facut. Nu. Azi nu. Azi am plecat pentru prima data dupa fooarte mult timp, lasandu-mi karma sa decida. Doar zambind si purtand, in sfarsit, fundita mea de optimism, de mult uitata prin sertarele unui dulap neexploatat de proprietar la capacitate maxima: sufletul meu. Daca te incapatanezi sa crezi cu adevarat, fundita aceea de un roz bombon copilaresc poate capata puteri magice. Te poate purta pe carari nebanuite de fericire, si poate trezi copilaria din tine. Daca vrei sa intelegi mai bine ce spun, doar priveste martisoarele traditionale romanesti. Sunt sigura ca acolo vezi o fundita alb cu rosu si o copilita sau un baietel care atarna de ea. Iata ca, in plin decembrie, eu ma simt un Martisor. Mos Craciun deja isi pregateste sacul cu bunatati, iar eu ce fac? Ma declar un martisor, in parul caruia adie vant de primavara, cu miresme de frezie si ghiocei, lacramioare si zambile. Si uite asa am ajuns eu azi dimineata la Iasi. Zburand pe fundita mea de optimism. Nevizualizand maxi -taxi in care ma aflam si viteza aferenta ( mi-e frica de maxi taxi si daca merge cu 30 la ora). Nemaigandindu-ma ca aveam o problema extrem de stringenta de rezolvat pana aveam sa ma intorc. Tin sa precizez, insa, ca decolarea mea cu fundita nu se datoreaza nicicum vreunei lipse de interes fata de ceea ce sunt si ce fac. Nu e o plictiseala dintr-aceea nebanuit de periculoasa. Nu e un "screw them all" sau vreo bagare de picioare. E doar ...

...(au trecut 2 minute de cand am scris "e doar"). Un scriitor de vaza, oricare ar fi el, ar fi zis pana acum "fuck" macar odata si ar fi simtit ca ori are o pana de idei, ceea ce l-ar putea rani in orgoliu-i de best-seller-ist, ori ar simti ca imbatraneste si ca pericolu-i pandeste cariera. Nu si la mine. Tata a zis pe patul de moarte ca voi fi scriitoare. Si inca nu una de prin targ, ci una renumita. Daca Dumnezeu l-a auzit, atunci eu voi continua ideea inceputa anterior, fara sa mai astept o secunda in plus. Asadar, e doar... iubire. Iubirea in toate formele pe care le poate lua, si in toate comportamentele pe care le poate manifesta. Iubirea si dorul. Dorul asta innecacios de a intoarce in tine, de a-ti recladi spiritul cu o temelie care sa reziste si iernilor sufletului tau. E poate dorul asta care mi l-a scos in cale pe...Costica. Si da, orice om care ma cunoaste va spune: "Draga de ea. Cum ii multumeste ea sotului ei ca a aparut in viata ei.." Si da, i-as da foarte mare dreptate, i-as spune aproape ca a ghicit. Sotul meu este omul fara care nu m-as simti completa. El este yang-ul de care yin-ul din mine nu se poate dezlipi, oricat incearca altii, si sa nu credeti ca nimeni nu incearca. El este personajul acela de basm pe care-l desenam pe ultima foaie a caietului in ora de "Citire", in clasa a 2-a. Proiectia unui Print, doar ca nu adus de vreo vrajitoare buna, ci de insasi Zana...Karma. Stii? Fiecare om cu care te intalnesti in viata, si cu care duci o poveste de iubire, fie de 6 ani tacuti, secreti, minunati, dar fermi in sentimente, fie de 3 ani plini de sentimente minunate, cu intamplari de care-ti vei aduce aminte peste ani - sunt intalniri faurite de Zana asta pe care cam toti o blestemam in ultima perioada. Ea ne stie datoriile ( si cine a citit "Secretul" stie foarte bine ce spun), asa ca ne intalnim in viata si traim momente importante doar cu oamenii cu care suntem meniti sa impartasim ceva. Sa ne lasam amprenta intr-un fel anume, doar al nostru, asupra sufletelor celor cu care venim in contact pentru o mai lunga sau mai scurta perioada de timp, si apoi sa ne rupem sufletul de langa al lui/ei, sa ne doara ruptura, sa ne vindecam la sectia de "re-animare", adica in propria camera, cu lacrimi de dor, dar sa continuam (desi nici noi nu stim atunci de ce si prin ce forta putem) -drumul spre viata. Si apoi vine big bang-ul...cand tot universul tau interior explodeaza si se reface in mici planete, meteoriti, stele si comete. Abia atunci, se creeaza in infinitul din tine Sistemul Solar. Abia atunci simti mana Karmei, ca o mana calda de mama care ia si strange, care face din dezordine - curatenie deplina, care strange lucrurile impreuna ca un magnet. Prea multe coincidente. Prea multe insiruiri de cifre, ecuatii, formule si operatii care dau cu plus. De aceea, nimic pe lume nu e intamplator. De aceea, astazi l-am intalnit pe Costica. Si da, nu e sotul meu. Si da, stiu ca nu este gelos pentru ca are ceea ce multi barbati nu au, ceva ce de curand am reinvatat, tot datorita lui, ca exista: incredere!

Fundita care ma transporta intr-o lume perfecta, nu m-a parasit nici in maxi taxi. Doar ca m-a adus langa un om de la care soarta a vrut sa invat, sau sa reinvat mai bine zis, multe azi. Consider experienta mea de azi din maxi taxi ca pe unul din cele 3 intamplari despre care vorbeam la inceputul postarii. Celelalte doua tin de cat de increzatoare pot fi in mine, atunci cand vreau. De femeia din mine care s-a trezit cam tarziu, pentru ca a adormit un an jumatate pe un pat cu doua saltele: una de la firma Neincrederea, si una de la compania Lenea. Le-am rezolvat, pentru ca puteam sa le rezolv.

Nu mi-a placut niciodata sa initiez asa din senin o conversatie, doar ca sa imi treaca timpul, decat daca simteam ceva in privirea omului de langa mine, sau in mimica si comportamentul lui ca e un om suficient de normal incat sa poarte o conversatie placuta, in care sa nu incep sa dau extrem de multe detalii despre viata mea. Culmea, desi sunt prietenoasa, si sfarsesc mai mereu prin a zice cate si mai cate si a ma imprieteni cu toti cei cu care ma cunosc intr-un mijloc de transport in comun. Cu Costica nu am vorbit pana la Pascani. Un om simplu, muncit, care tinea telefonul in mana ca pe Dumnezeu. La prima vedere ( daca nu-i zareai si ochii tristi), puteai jura ca e un pusti care astepta un bip de la gagica-sa. Dar cred ca, si e prima oara cand zic asta, nu am mai auzit pe nimeni, in afara de sotul meu, soptind la telefon cu atata candoare amestecata cu respect si grija "pui" unei femei. La telefon se auzea ceea ce aveam sa mi dau seama mai tarziu ca era sotia, si un copilas plangand in hohote. Din ce se auzea, fiind langa mine, si telefonul avand volumul la maxim probabil, am dedus ca era vorba de sotia sa aflata cu baietelul la spital in Iasi. Costica avea sa-mi confirme asta mai tarziu, in timpul calatoriei. Eu l-am abordat. Asa cum am zis, nu imi place sa ma bag in seama. Nu-mi place sa caut motive sa vorbesc (poate doar in intimitatea familiei mele, mai fac si din astea...de obicei, cand vreau sa ma alint, si vreau cam des :p). Dar cand e vorba de un copil, pur si simplu...nu pot. Nu pot sa stau nepasatoare. Nu pot sa ma fac ca nu aud. Pentru mine, si indraznesc sa spun ca pentru noi toti, un copil ar trebui sa semnifice tot ce e mai pur si mai frumos pe lumea asta. De aceea nu m-am abtinut sa nu-l intreb ce se intampla, si de ce copilul lui plange asa de tare la telefon. Asa am aflat ca micutul de 3 ani trecuse printr-o operatie grea la corzile vocale, si ca plangea de durere, de frica de durere, si de dor de tata. Cu o mama casnica, si cu tatal in somaj, cu 500 RON pe luna si cu slabe sanse sa gaseasca ceva de lucru, m-am intrebat in sinea mea care sunt sansele reale ale acestui copil? M-a intrerupt din gandire Costica. A inceput sa vorbeasca trist despre sistemul medical prost din Romania, in comparatie cu cel de oriunde in strainatate. "-Aici daca nu dai, nici nu se uita la tine, te lasa sa mori", l-am surprins zicand, dand din cap aproape ironic si privind in gol pe geam, spre un punct doar de el stiut. "Cand lucram in Spania era diferit, dar acum [lasa capul in jos], acum...tot la romani ajungi sa lucrezi si acolo, deci va dati seama...." Asa a inceput o discutie despre tot ce se intampla in tara noastra de cativa ani buni incoace, despre cum se auto-distrug generatiile, despre bani, scoli de soferi si iubire. Adica despre viata in sine. Poate trebuia sa mai vorbesc cu un barbat, nu numai cu al meu, care-si bate gura de un an jumate cu, de cele mai multe ori, rabdare despre viata in cuplu. Si in discutia mea cu el nu am dat din casa, pentru ca nu imi place sa fac asta. Dar e interesant sa auzi ca atat un barbat eleborat, educat si cu o experienta de peste 10 ani intr-un domeniu frumos, interesant si incitant, dar si un om simplu, muncit, pentru care 600 RON si 10 bonuri de masa inseamna foarte mult - gandesc la fel cand vine vorba de incredere si iubire. Si nu ma mira. Dar decretez astazi mai mult ca in orice alta zi: barbatii vor incredere. O vor pe Ea. Ea - femeia Lui. Femeia care poate lua mii de forme, dar care stie, in primul rand, ce valoreaza ea pentru ea insasi. Femeia Cameleon, care desi este fortata de societate sa se deghizeze zilnic in alte culori si nuante, este mereu aceesi Madona de care se indragosteste over and over again seara cand o priveste inainte de a adormi. Femeia sensibila, dar puternica. Gingasa, dar hotarata. Inocenta, dar sexy. Desigur, nu acestea au fost cuvintele lui Costica folosite pentru a explica frumusetea unei relatii, a unei casnicii. Dar a fost interesant si coplesitor sa urmaresc si sa invat cate ceva din experienta unui om care nu cauta cuvinte pompoase ca sa descrie iubirea, asa cum as fi fost tentata eu sa fac, poate. Un om care foloseste atat de putine cuvinte pentru a exprima ceva atat de complex, si totusi reuseste sa redea pe de-a intregul ideea de cuplu, de experienta din care se poate invata pe mai departe, de frumusetea traiului in doi, de miracol si magie, de respect si tandrete. Am mai vorbit despre faptul ca totusi....totusi...banii extrem de multi nu aduc fericirea, daca el e in China si eu in Africa de Sud (asta ca sa dau o distanta mare, sa intelegeti ca distanta nu e benefica). Despre cum o amica si-a inselat barbatul pentru ca el era in Spania, si il vedea odata pe an. Despre magia venirii pe lume a unui prichindel, care schimba universul Lui si al Ei. Despre trecut ( trecutul e trecut!!!!), si prezent ( ceea ce conteaza!!!).

Si am coborat la Iasi. Ne-am dorit sanatate, Sarbatori Fericite si fericire deplina in familie. Nu cred si nu stiu daca il voi mai vedeavreodata pe Costica. E una din acele intalniri rare, cu oameni fata de care simti un mare respect. Cu siguranta ii doresc tot binele din lume lui si familiei lui, si simt ca Dumnezeu va avea grija de familia sa. Discutia cu Costica m-a facut sa-mi dau seama mai bine de ce Costica am eu acasa, si sa invat sa-l apreciez mai mult. Sa-l las sa isi prinda fundita lui cu a mea. Sa -i permit, in sfarsit, sa patrunda in cele mai ascunse camarute din sufletul meu. Sa-l las sa ma iubeasca. Sa ma cunoasca. Sa ma adulmece. Sa zburam impreuna tot mai sus. Doar noi si funditele noastre de optimism...

La Mulți Ani, suflet bun!!!

L-am cunoscut la 2 ani. I-am spus "tată", căci aşa am simţit eu în interiorul sufleţelului meu de copilaş... din secunda în care m-a ţinut în braţe, am simţit conexiunea aceea specială, pe care numai un tată şi un fiu/o fiică o poate simţi. El a simţit lacrimi fierbinţi şiroindu-i pe obraz, iar eu... o bucurie inocentă şi neînţeleasă atunci. Şi din momentul acela, el e tatăl meu. Fără "domnule", "nenea". Tată. Tată şi nu doar atât. Cel mai bun prieten, confident, sfătuitor, şi de departe, cel mai sacrificat om de pe Pământ, alături de mama. Omul care nu a ştiut ce înseamnă concediu la mare, care nu mânca banane, pe vremea când se găseau greu, pe motiv că "nu-mi plac mie din astea", doar ca să ne vadă pe noi, copiii lui (biologic însă, ai unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui din adolescenţă şi înpeput de maturitate) - sătui, sănătoşi.

Am crescut amândoi, şi eu şi fratele meu, sub ochii blânzi, dar uneori şi dârzi, ai tatălui Mitică. Ne-a învăţat că cea mai importantă virtute a unui om este omenia, definită şi prin caracteristici precum sinceritatea şi încrederea. Ne-a învăţat că adevărul spus atunci când faci vreo boacănă e pe jumătate iertat, şi prin tot ce-a făcut, ne-a ferit de orice necaz, pe noi şi pe mama. Ne-a învăţat că nu banul e totul, că de cele mai multe ori, banii îi prostesc pe cei care se deprind cu prea mulţi, în loc să le dea mai multă minte. Dar că nici plafonarea şi delăsarea nu este o soluţie. Cu alte cuvinte, chibzuinţa în orice, şi nu ancorarea în extreme - duce la o viaţă frumoasă.

Tata a avut bani de maşină si apartament pentru fiecare dintre noi, de foarte multe ori. Cu toate acestea, mereu a pus pe primul loc datoriile la stat şi bunăstarea şi confortul familiei sale. De aceea, de abia la 56 de ani şi-a luat permisul, şi o maşină. Dar ar merita mult mai mult! A îndurat frig pe stâlpii de electricitate iarna, are cinci inele blocate pe coloana vertebrală, dar, cu toate astea, se mişcă mai bine decât un atlet, nu stă locului o clipă, şi continuă să o ajute pe mama în orice treabă casnică şi nu numai; deseori îl vei întâlni drept mare bucătar!

Această comoară de om din viaţa mea şi a familiei mele împlineşte astăzi o vârstă foarte frumoasă. Nu o voi da publicităţii, nu pentru că nu ar vrea el (habar n-are că-i dedic o pagină pe blog! :p), însă e suficient să spun că e cu 35 de ani mai mare ca mine. Pentru prima dată în viaţă a plecat şi el în concediu, la tratament, la băi. Cu unchiul nostru, Costel, care i-a făcut surpriza de a-l invita cu el în acea staţiune. Aşa, cinci zile de tratament şi relaxare (noi mai glumim şi zicem şi "spa") undeva în Ardeal. După atâţia ani, îşi vede şi el de tratament.... Mai e un loc unde vrem să-l ducem, şi unde n-a ajuns niciodată, şi-l vom duce când se-aşteaptă mai puţin...:P

Vroiam doar să-i mulţumesc pentru modul în care m-a şi ne-a crescut. Sper să nu-l dezamăgesc niciodată cu privire la toate sfaturile de viaţă pe care mi le-a dat de-a lungul anilor. Să-i mulţumesc că nu m-a obligat niciodată să fac ceva anume... ci doar m-a învăţat, lăsând totul apoi la libera mea alegere. Că ne-ajută şi acum, ca şi ceilalţi părinţei, cu de toate, deşi e cazul ca noi să întoarcem eforturile lor, ceea ce ar fi oricum de drag şi în semn de recunoştinţă. Că ne-aşteaptă alături de mama, pe noi (eu şi soţul meu), fratele şi cumnata, mereu acasă cu acelaşi zâmbet pe buze, şi emoţie în suflet. Că ne-a lăsat cu drag să petrecem fiecare vacanţă de vară la bunicii de pe tata care a murit, că i-a respectat, iubit ca şi cum ar fi fost fiul lor, şi reciproca a fost mereu valabilă. Că plânge de fiecare dată la mormântul bunului său prieten, Petrică, promiţându-i de fiecare dată, că va avea şi multă grijă de copiii lor (ai lui Petrică şi-ai lui!). Că este un sensibil sub o mască de dârz! Că m-a învăţat să citesc la 3 ani, fiindcă eram prea curioasă ce citea el în ziar. Că m-a învăţat tabla înmulţirii la 4 ani. Că ne ungea cu usturoi pe frunte, în noaptea de Sfântul Andrei, ca să fim sănătoşi şi apăraţi de rele (1 singură superstiţie are şi el...). Că se uita cu noi la desene animate. Că se trezea la 2 noaptea să-mi facă desenul pentru a doua zi la şcoală, că eu mai uitam de obiectul ăsta, din când în când. Că ne punea plăci cu poveşti, şi stătea cu mama să ne explice, de fiecare dată, morala. Că o iubeşte pe mama din tot sulfetul lui, şi că are grijă ca nimic rău să nu i se întâmple vreodată.

Aşa că pentru toate astea, şi multe altele, îţi mulţumesc!


Miti, nu fi "mofluz"şi "bodrângos" pe motiv că eşti departe. Noi suntem cu tine şi îţi urăm un sincer LA MULŢI ANI! Şi nu uita că te iubim mult!

Gânduri de septembrie

Te temi că viața ta nu va fi perfectă... Cauți liniște, fericire, împlinire. Uiți că ești doar ...om.

În căutarea rostului tău pe lumea asta, vei întâlni tot felul de piedici. Sună banal de simplu, aproape a text luat de pe net, dar te asigur că nu e. Vei râde pe alocuri, cu gura pâna la urechi, alteori vei plânge cu lacrimi de crocodil. Vei fi rănit. Vei iubi cu ardoare, numai ca să te trezești într-o bună zi cu sufletul sfâșiat. Te vei îndrăgosti de persoane APARENT minunate, dar care ascund multă falsitate și răutate lăuntrică. Vei întâlni, în sfârșit persoana menită ție, croită parcă să rezoneze cu sufletul tău, dar nu vei știi poate să apreciezi dragostea sa. Vei da cu piciorul. Vei întâlni tot felul de foști: fostul șef, fostul coleg, fostul prieten și în sfârșit vreun fost de-al actualului partener pe stradă, care îți vor arunca priviri ucigătoare... nu vei pricepe de ce.

Dar, peste toate astea, ai posibilitatea lăsată de Sus, să-ți aduci aminte din când în când, să realizezi că, deși imperfect și păcătos cum ești, Dumnezeu a mai lăsat pe Pământ și acel ceva numit DEMNITATE. Cea care nu echivalează cu orgoliul prostesc. Demnitatea de a înfrunta propriile căderi, de a te ridica fără să torni în fața tuturor necazul din sufletul tău, cea de a vrea să faci ceva cu viața ta, de a iubi chiar dacă sentimentul nu îți este la fel de reciproc, de a învăța că uneori e- ntr-adevăr mult mai bine să taci. Demnitatea de a fi bun sufletește, de a nu te (mai) teme de trecut, de a nu judeca prezentul și de a nu te crampona de viitor. De a nu-i judeca pe cei care te privesc urât fără să te cunoască măcar, deși în sufletul tău nu poți pricepe dacă există și oameni (probabil întocmai lor) care pot brava câțiva ani buni de zile, cât să nu-ți mai poți imagina viața fără ei, și să suferi enorm la despărțire, crezând că nimeni nu-i va mai putea egala vreodată. Iar altul, străin de toate astea (ca mine), să-i cunoască perfect dintr-o privire... și cu toate astea, să nu-i judece, ci doar cel mult, să se mire...

Vei constata că nimeni nu te iubește așa cum te iubește Cel de Sus, sau mă rog, Creația, Universul, Big Bang-ul, în funcție de ce alegi să crezi că te-a făcut să exiști. Nici părinții, nici familia, nimeni nu va reuși să te iubească NECONDIȚIONAT cu adevărat. Și nu pentru că nu ar vrea. Dar natura umană din noi nu ne lasă. Te va durea. Dacă ești înțelept, te vei conforma. Vei trece peste. Cum vei trece peste toate durerile și necazurile din viața ta, în mare parte, cauzate indirect, chiar de tine. Celelalte sunt niște teste ca să evoluezi.

În secret, visezi la o viață dacă nu perfectă, cel puțin liniștită, lipsită de evenimente majore negative. Dar viața în sine e o himeră. Nu te agita s-o descifrezi, ea însăși te va ajuta să faci asta, dacă îți dorești. În mare parte însă, totul se rezumă la a vrea să te cunoști pe tine mai bine, de a vrea să evoluezi... tu alegi: fie cu o privire tăioasă, aruncată pieziș unui străin pe stradă, fie cu un zâmbet cald și natural începând de la cerșetorul de la colț, până la frunza care cade lin peste covorul arămiu așternut peste oraș, anunțând nostalgic, toamna...

Îmbătrânesc (semne)...

Mă pregătesc să îmbătrânesc cu încă un an...

În trecerea prin această existență, nu m-am confruntat încă, probabil, cu toate situațiile cu care se poate confrunta un om într-o viață... Însă m-am schimbat. Mult.

Altădată, o persoană despre care toți spuneau că intimidează prin simpla sa prezență (din adolescență și până după facultate așa eram), acum, o fire sensibilă, mult prea amabilă, ușor de rănit.

Se spune că, odată cu anii, experiențele acumulate, (și în special nu cele pozitive) te ajută să devii mai puternic în lupta de a supraviețui. Poate un pic mai dur, mai prevăzător, mai precaut. Dar, ca de obicei, tot ceea ce se întămplă firesc în viața oamenilor, la mine e pe dos. Să fie oare pentru că încrederea în oameni mi-a fost atât de zdruncinată, încât mi-e de atunci, teamă să mai cred în ceva frumos pe termen lung, și îmi atrag în mod automat soarta de multe ori potrivnică? Tot ce este posibil...

Încerc însă a-mi da seama unde este vina mea, și ce pot face pentru a remedia cursul vieții mele. Spun a remedia, nu a vindeca întru totul. Sunt conștientă că unele lucruri sunt menite să se întâmple, și mulțumesc Universului că s-a gândit să mi le trimită, pentru a evolua. În loc de a remedia, pot spune a netezi. E mai corect. Revin...încerc să văd unde e vina mea. Unde greșesc eu, ca să ajung să atrag atâta răutate din partea unor oameni: începând cu amici, colegi, și chiar a unor membri din familie?

Se întâmplă să cunosc cazuri și cazuri... și majoritatea oamenilor care se confruntă cu ceea ce mă confrunt eu, sunt orgolioși, duri, nu lasă niciodată de la ei, sunt rebeli și "taie-n carne vie". De acolo - stârnind mânia, ura, altora. Dar eu sunt aproape opusul la toate astea: am și eu doza mea de orgoliu, însă am mers toată viața pe ideea că o limită în toate este binevenită! "Totul se face cu măsură, ce-i prea mult strică!", cum ar spune tata.

Și atunci.... de ce eu? De ce mie? Nu am dorit răul niciodată nimănui, încât să ajung să țes intrigi, sau să iau pe alții de proști, să profit de ajutorul, bunătatea cuiva la modul urât, să mint și să trăiesc o viașă dublă -(să am una, două sau mai multe personalități, după caz, ori mai rău: să duc efectiv o viață dublă, să înșel, să mint în realitate, dar acasă să fiu omul perfect care calcă, spală, face de toate și cică iubește) - sau, în familie, să fiu drăgăstos cu cei apropiați numai când mi se pune mie pata, și să nu țin cont că și ceilalți sunt ființe umane, și că nu-mi pică nimic dacă îi bucur prin atitudinea mea, oferindu-le, spiritual măcar, ceea ce-și doresc de la mine.

Trăiesc eu într-o altă dimensiune și nu știu? Sau ceea ce se întâmplă azi cu majoritatea oamenilor -este CEEA CE ESTE BINE, și doar eu mă abat? Dacă e așa, să mă învețe cineva și pe mine ce înseamnă să fiu drăcoasă la servici, să bag intrigi și strâmbe, să vorbesc pe la spate și să fac orice doar ca să văd că omul nou venit în firmă - nu se poate bucura și el de TOATĂ COAJA DE PÂINE la care are dreptul! Să mă învețe și pe mine cineva, cum e să nu-ți pese de client la servici, să îl storci de bani chiar și pe acela care vine cu o situație gravă (i-a murit soțul/soția), iar tu să îi percepi bani în plus, adică să îl furi pe față!!! Să mă învețe și pe mine cineva ce reprezintă de fapt relațiile interumane: frecuș pe față, minciună, lipsă de comunicare, lipsă de respect, profit de pe urma celor mai slabi ca tine (fie ei și rude), invidie, ură?

De când au ajuns relațiile umane atât de josnice prin ceea ce-și propun?
De când au ajuns relațiile apropiate -în familie - să fie bazate pe o competiție între cine e mai dur, între cine e mai puternic, între care rezistă mai mult?
De când atâta lipsă de respect între simpli parteneri de viață?

Job-ul nu mai e job, e o afacere profitabilă doar pentru șef.
Casa nu mai e casă, e un teritoriu în care ai mai multe obligații, și mai puțină fericire de a fi.
Iubirea nu mai e iubire, e "investește sentiment în mine, fă-mă prin orice mijloc cât se poate de fericit/ă, că te-oi face și eu când și dacă oi avea timp/dispoziție/bani."

Terra nu va muri prea curând. Ca planetă.
E moartă însă, de foarte mult timp... sufletește.

Fiecare alege ce contează mai mult pentru sine.
Și tot, fiecare alege cum contribuie EL la ceea ce-o să fie EL mai departe, după existența pe Terra.
Lucrez la asta zilnic. Nu sunt perfectă.
Spiritul meu încă încearcă să imbătrănească frumos...

One Light Burning...Away....

After so much time, tears are falling from my eyes, as I listen to this wonderful song...

Where is the love? Where is it???? Why is it hiding away from me??? I wanna find it so badly! Is it still here, next to me? Or has it dissappeared, even if being faithful and honest is still present...I feel a distance, a disconnect.....

Where's that ONE LIGHT BURNING? Glowing in my, your eyes....?

Pain......

Vine o zi...

Vine o zi când totul se prăbușește. Când simți că Cerul a căzut peste tine, și a luat cu el toată greutatea galaxiilor și a stelelor. Când până și șă respiri te doare. Când inima-ți pulsează doar durere, când glandele lacrimare au secat complet...

Vezi tu, viața e total neprevăzută...astăzi poți să transmiți bucurie prin toți porii, pentru că ai alături de tine persoana care te completează, înțelege și respectă, iar mâine te poți trezi umilit până în ultima celulă, până-n măduva celui mai mic osișor care compune trupul în care se întâmplă să-și fi găsit căsuța sufletul tău. Îți vine să te așezi pe un pat, să-nchizi ochii și, fără să faci tu nimic, să părăsești această lume crudă. Să mori. Dar....nici decizia asta nu o poți lua de unul singur, că nu mai vrea Dumnezeu cică să te primească în Rai, dacă n-ai fost îngropat creștinește. Și ăștia nu te îngroapă dacă îndraznești să hotărăști singurel că nu mai vrei să stai pe-aici.

Nu c-ai avea vreun gând să părăsești lumea acum, pentru că vrei și simți că, indiferent cât de multe păcate ai și tu pe lumea asta, meriți să ai șansa de a fi cu adevărat fericit... Însă dorința ta e să pleci undeva, atât de departe, încât să uiți că oameni și evenimente au existat vreodată în viața ta.

Asta nu înseamnă că nu ești conștient că ai greșelile tale, că mare parte din ele au dus la stări anume, discuții nu extrem de inteligente și...firești, dar că respectul și omenia se aplică egal, și la oamenii desăvârșiți, dar și la cei care încă nu au ajuns acolo, dar își doresc.

Nu cred că există om pe lumea asta care să se poată desăvârși moral, spiritual, fără imboldul numit iubire necondiționată. Fără un picuț de tandrețe, doar reproșuri și nemulțumire. Nu dai vina doar pe celălalt, pentru că ai marea ta parte de vina, tradusă printr-un singur cuvînt care are legătură cu verbul " a crede". Dar că știi atât: nu ai acuzat niciodată pe față pe nimeni, ți-ai făcut doar griji...nu e unul și același lucru. Nu ai jignit, nu ai vorbit urât, nu te-ai legat la nervi de lucruri neadevărate, nu ai aruncat omului de lângă tine cuvinte dureroase, adevărate gloanțe pentru sufletul său.

Și apoi să poți crede.... nu mai poți. Nu mai poți fi tu. Oricum, nu ai 100% motive reale să crezi, căci spune-mi cum poți să crezi în cineva căruia nu-i pasă de tine...absolut deloc?

Am înțeles că nu am contat niciodată suficient pentru cineva încât să mă iubească necondiționat. Dar nu pot, mintea și inima mea pur și simplu nu pot să înțeleagă de ce trebuie șă fie și zdrobite de acel cineva.

Bănuiesc că o să-mi ia o viață să înțeleg de ce e nevoie de cuvinte folosite drept arme. Mai bine palme decât astfel de cuvinte. Bănuiesc că o să-mi ia o viață să înțeleg de ce atâta ură. O viață de singurătate. Așa e mai bine....