Gânduri de septembrie

Te temi că viața ta nu va fi perfectă... Cauți liniște, fericire, împlinire. Uiți că ești doar ...om.

În căutarea rostului tău pe lumea asta, vei întâlni tot felul de piedici. Sună banal de simplu, aproape a text luat de pe net, dar te asigur că nu e. Vei râde pe alocuri, cu gura pâna la urechi, alteori vei plânge cu lacrimi de crocodil. Vei fi rănit. Vei iubi cu ardoare, numai ca să te trezești într-o bună zi cu sufletul sfâșiat. Te vei îndrăgosti de persoane APARENT minunate, dar care ascund multă falsitate și răutate lăuntrică. Vei întâlni, în sfârșit persoana menită ție, croită parcă să rezoneze cu sufletul tău, dar nu vei știi poate să apreciezi dragostea sa. Vei da cu piciorul. Vei întâlni tot felul de foști: fostul șef, fostul coleg, fostul prieten și în sfârșit vreun fost de-al actualului partener pe stradă, care îți vor arunca priviri ucigătoare... nu vei pricepe de ce.

Dar, peste toate astea, ai posibilitatea lăsată de Sus, să-ți aduci aminte din când în când, să realizezi că, deși imperfect și păcătos cum ești, Dumnezeu a mai lăsat pe Pământ și acel ceva numit DEMNITATE. Cea care nu echivalează cu orgoliul prostesc. Demnitatea de a înfrunta propriile căderi, de a te ridica fără să torni în fața tuturor necazul din sufletul tău, cea de a vrea să faci ceva cu viața ta, de a iubi chiar dacă sentimentul nu îți este la fel de reciproc, de a învăța că uneori e- ntr-adevăr mult mai bine să taci. Demnitatea de a fi bun sufletește, de a nu te (mai) teme de trecut, de a nu judeca prezentul și de a nu te crampona de viitor. De a nu-i judeca pe cei care te privesc urât fără să te cunoască măcar, deși în sufletul tău nu poți pricepe dacă există și oameni (probabil întocmai lor) care pot brava câțiva ani buni de zile, cât să nu-ți mai poți imagina viața fără ei, și să suferi enorm la despărțire, crezând că nimeni nu-i va mai putea egala vreodată. Iar altul, străin de toate astea (ca mine), să-i cunoască perfect dintr-o privire... și cu toate astea, să nu-i judece, ci doar cel mult, să se mire...

Vei constata că nimeni nu te iubește așa cum te iubește Cel de Sus, sau mă rog, Creația, Universul, Big Bang-ul, în funcție de ce alegi să crezi că te-a făcut să exiști. Nici părinții, nici familia, nimeni nu va reuși să te iubească NECONDIȚIONAT cu adevărat. Și nu pentru că nu ar vrea. Dar natura umană din noi nu ne lasă. Te va durea. Dacă ești înțelept, te vei conforma. Vei trece peste. Cum vei trece peste toate durerile și necazurile din viața ta, în mare parte, cauzate indirect, chiar de tine. Celelalte sunt niște teste ca să evoluezi.

În secret, visezi la o viață dacă nu perfectă, cel puțin liniștită, lipsită de evenimente majore negative. Dar viața în sine e o himeră. Nu te agita s-o descifrezi, ea însăși te va ajuta să faci asta, dacă îți dorești. În mare parte însă, totul se rezumă la a vrea să te cunoști pe tine mai bine, de a vrea să evoluezi... tu alegi: fie cu o privire tăioasă, aruncată pieziș unui străin pe stradă, fie cu un zâmbet cald și natural începând de la cerșetorul de la colț, până la frunza care cade lin peste covorul arămiu așternut peste oraș, anunțând nostalgic, toamna...