Vine o zi...

Vine o zi când totul se prăbușește. Când simți că Cerul a căzut peste tine, și a luat cu el toată greutatea galaxiilor și a stelelor. Când până și șă respiri te doare. Când inima-ți pulsează doar durere, când glandele lacrimare au secat complet...

Vezi tu, viața e total neprevăzută...astăzi poți să transmiți bucurie prin toți porii, pentru că ai alături de tine persoana care te completează, înțelege și respectă, iar mâine te poți trezi umilit până în ultima celulă, până-n măduva celui mai mic osișor care compune trupul în care se întâmplă să-și fi găsit căsuța sufletul tău. Îți vine să te așezi pe un pat, să-nchizi ochii și, fără să faci tu nimic, să părăsești această lume crudă. Să mori. Dar....nici decizia asta nu o poți lua de unul singur, că nu mai vrea Dumnezeu cică să te primească în Rai, dacă n-ai fost îngropat creștinește. Și ăștia nu te îngroapă dacă îndraznești să hotărăști singurel că nu mai vrei să stai pe-aici.

Nu c-ai avea vreun gând să părăsești lumea acum, pentru că vrei și simți că, indiferent cât de multe păcate ai și tu pe lumea asta, meriți să ai șansa de a fi cu adevărat fericit... Însă dorința ta e să pleci undeva, atât de departe, încât să uiți că oameni și evenimente au existat vreodată în viața ta.

Asta nu înseamnă că nu ești conștient că ai greșelile tale, că mare parte din ele au dus la stări anume, discuții nu extrem de inteligente și...firești, dar că respectul și omenia se aplică egal, și la oamenii desăvârșiți, dar și la cei care încă nu au ajuns acolo, dar își doresc.

Nu cred că există om pe lumea asta care să se poată desăvârși moral, spiritual, fără imboldul numit iubire necondiționată. Fără un picuț de tandrețe, doar reproșuri și nemulțumire. Nu dai vina doar pe celălalt, pentru că ai marea ta parte de vina, tradusă printr-un singur cuvînt care are legătură cu verbul " a crede". Dar că știi atât: nu ai acuzat niciodată pe față pe nimeni, ți-ai făcut doar griji...nu e unul și același lucru. Nu ai jignit, nu ai vorbit urât, nu te-ai legat la nervi de lucruri neadevărate, nu ai aruncat omului de lângă tine cuvinte dureroase, adevărate gloanțe pentru sufletul său.

Și apoi să poți crede.... nu mai poți. Nu mai poți fi tu. Oricum, nu ai 100% motive reale să crezi, căci spune-mi cum poți să crezi în cineva căruia nu-i pasă de tine...absolut deloc?

Am înțeles că nu am contat niciodată suficient pentru cineva încât să mă iubească necondiționat. Dar nu pot, mintea și inima mea pur și simplu nu pot să înțeleagă de ce trebuie șă fie și zdrobite de acel cineva.

Bănuiesc că o să-mi ia o viață să înțeleg de ce e nevoie de cuvinte folosite drept arme. Mai bine palme decât astfel de cuvinte. Bănuiesc că o să-mi ia o viață să înțeleg de ce atâta ură. O viață de singurătate. Așa e mai bine....