Mă pregătesc să îmbătrânesc cu încă un an...
În trecerea prin această existență, nu m-am confruntat încă, probabil, cu toate situațiile cu care se poate confrunta un om într-o viață... Însă m-am schimbat. Mult.
Altădată, o persoană despre care toți spuneau că intimidează prin simpla sa prezență (din adolescență și până după facultate așa eram), acum, o fire sensibilă, mult prea amabilă, ușor de rănit.
Se spune că, odată cu anii, experiențele acumulate, (și în special nu cele pozitive) te ajută să devii mai puternic în lupta de a supraviețui. Poate un pic mai dur, mai prevăzător, mai precaut. Dar, ca de obicei, tot ceea ce se întămplă firesc în viața oamenilor, la mine e pe dos. Să fie oare pentru că încrederea în oameni mi-a fost atât de zdruncinată, încât mi-e de atunci, teamă să mai cred în ceva frumos pe termen lung, și îmi atrag în mod automat soarta de multe ori potrivnică? Tot ce este posibil...
Încerc însă a-mi da seama unde este vina mea, și ce pot face pentru a remedia cursul vieții mele. Spun a remedia, nu a vindeca întru totul. Sunt conștientă că unele lucruri sunt menite să se întâmple, și mulțumesc Universului că s-a gândit să mi le trimită, pentru a evolua. În loc de a remedia, pot spune a netezi. E mai corect. Revin...încerc să văd unde e vina mea. Unde greșesc eu, ca să ajung să atrag atâta răutate din partea unor oameni: începând cu amici, colegi, și chiar a unor membri din familie?
Se întâmplă să cunosc cazuri și cazuri... și majoritatea oamenilor care se confruntă cu ceea ce mă confrunt eu, sunt orgolioși, duri, nu lasă niciodată de la ei, sunt rebeli și "taie-n carne vie". De acolo - stârnind mânia, ura, altora. Dar eu sunt aproape opusul la toate astea: am și eu doza mea de orgoliu, însă am mers toată viața pe ideea că o limită în toate este binevenită! "Totul se face cu măsură, ce-i prea mult strică!", cum ar spune tata.
Și atunci.... de ce eu? De ce mie? Nu am dorit răul niciodată nimănui, încât să ajung să țes intrigi, sau să iau pe alții de proști, să profit de ajutorul, bunătatea cuiva la modul urât, să mint și să trăiesc o viașă dublă -(să am una, două sau mai multe personalități, după caz, ori mai rău: să duc efectiv o viață dublă, să înșel, să mint în realitate, dar acasă să fiu omul perfect care calcă, spală, face de toate și cică iubește) - sau, în familie, să fiu drăgăstos cu cei apropiați numai când mi se pune mie pata, și să nu țin cont că și ceilalți sunt ființe umane, și că nu-mi pică nimic dacă îi bucur prin atitudinea mea, oferindu-le, spiritual măcar, ceea ce-și doresc de la mine.
Trăiesc eu într-o altă dimensiune și nu știu? Sau ceea ce se întâmplă azi cu majoritatea oamenilor -este CEEA CE ESTE BINE, și doar eu mă abat? Dacă e așa, să mă învețe cineva și pe mine ce înseamnă să fiu drăcoasă la servici, să bag intrigi și strâmbe, să vorbesc pe la spate și să fac orice doar ca să văd că omul nou venit în firmă - nu se poate bucura și el de TOATĂ COAJA DE PÂINE la care are dreptul! Să mă învețe și pe mine cineva, cum e să nu-ți pese de client la servici, să îl storci de bani chiar și pe acela care vine cu o situație gravă (i-a murit soțul/soția), iar tu să îi percepi bani în plus, adică să îl furi pe față!!! Să mă învețe și pe mine cineva ce reprezintă de fapt relațiile interumane: frecuș pe față, minciună, lipsă de comunicare, lipsă de respect, profit de pe urma celor mai slabi ca tine (fie ei și rude), invidie, ură?
De când au ajuns relațiile umane atât de josnice prin ceea ce-și propun?
De când au ajuns relațiile apropiate -în familie - să fie bazate pe o competiție între cine e mai dur, între cine e mai puternic, între care rezistă mai mult?
De când atâta lipsă de respect între simpli parteneri de viață?
Job-ul nu mai e job, e o afacere profitabilă doar pentru șef.
Casa nu mai e casă, e un teritoriu în care ai mai multe obligații, și mai puțină fericire de a fi.
Iubirea nu mai e iubire, e "investește sentiment în mine, fă-mă prin orice mijloc cât se poate de fericit/ă, că te-oi face și eu când și dacă oi avea timp/dispoziție/bani."
Terra nu va muri prea curând. Ca planetă.
E moartă însă, de foarte mult timp... sufletește.
Fiecare alege ce contează mai mult pentru sine.
Și tot, fiecare alege cum contribuie EL la ceea ce-o să fie EL mai departe, după existența pe Terra.
Lucrez la asta zilnic. Nu sunt perfectă.
Spiritul meu încă încearcă să imbătrănească frumos...
În trecerea prin această existență, nu m-am confruntat încă, probabil, cu toate situațiile cu care se poate confrunta un om într-o viață... Însă m-am schimbat. Mult.
Altădată, o persoană despre care toți spuneau că intimidează prin simpla sa prezență (din adolescență și până după facultate așa eram), acum, o fire sensibilă, mult prea amabilă, ușor de rănit.
Se spune că, odată cu anii, experiențele acumulate, (și în special nu cele pozitive) te ajută să devii mai puternic în lupta de a supraviețui. Poate un pic mai dur, mai prevăzător, mai precaut. Dar, ca de obicei, tot ceea ce se întămplă firesc în viața oamenilor, la mine e pe dos. Să fie oare pentru că încrederea în oameni mi-a fost atât de zdruncinată, încât mi-e de atunci, teamă să mai cred în ceva frumos pe termen lung, și îmi atrag în mod automat soarta de multe ori potrivnică? Tot ce este posibil...
Încerc însă a-mi da seama unde este vina mea, și ce pot face pentru a remedia cursul vieții mele. Spun a remedia, nu a vindeca întru totul. Sunt conștientă că unele lucruri sunt menite să se întâmple, și mulțumesc Universului că s-a gândit să mi le trimită, pentru a evolua. În loc de a remedia, pot spune a netezi. E mai corect. Revin...încerc să văd unde e vina mea. Unde greșesc eu, ca să ajung să atrag atâta răutate din partea unor oameni: începând cu amici, colegi, și chiar a unor membri din familie?
Se întâmplă să cunosc cazuri și cazuri... și majoritatea oamenilor care se confruntă cu ceea ce mă confrunt eu, sunt orgolioși, duri, nu lasă niciodată de la ei, sunt rebeli și "taie-n carne vie". De acolo - stârnind mânia, ura, altora. Dar eu sunt aproape opusul la toate astea: am și eu doza mea de orgoliu, însă am mers toată viața pe ideea că o limită în toate este binevenită! "Totul se face cu măsură, ce-i prea mult strică!", cum ar spune tata.
Și atunci.... de ce eu? De ce mie? Nu am dorit răul niciodată nimănui, încât să ajung să țes intrigi, sau să iau pe alții de proști, să profit de ajutorul, bunătatea cuiva la modul urât, să mint și să trăiesc o viașă dublă -(să am una, două sau mai multe personalități, după caz, ori mai rău: să duc efectiv o viață dublă, să înșel, să mint în realitate, dar acasă să fiu omul perfect care calcă, spală, face de toate și cică iubește) - sau, în familie, să fiu drăgăstos cu cei apropiați numai când mi se pune mie pata, și să nu țin cont că și ceilalți sunt ființe umane, și că nu-mi pică nimic dacă îi bucur prin atitudinea mea, oferindu-le, spiritual măcar, ceea ce-și doresc de la mine.
Trăiesc eu într-o altă dimensiune și nu știu? Sau ceea ce se întâmplă azi cu majoritatea oamenilor -este CEEA CE ESTE BINE, și doar eu mă abat? Dacă e așa, să mă învețe cineva și pe mine ce înseamnă să fiu drăcoasă la servici, să bag intrigi și strâmbe, să vorbesc pe la spate și să fac orice doar ca să văd că omul nou venit în firmă - nu se poate bucura și el de TOATĂ COAJA DE PÂINE la care are dreptul! Să mă învețe și pe mine cineva, cum e să nu-ți pese de client la servici, să îl storci de bani chiar și pe acela care vine cu o situație gravă (i-a murit soțul/soția), iar tu să îi percepi bani în plus, adică să îl furi pe față!!! Să mă învețe și pe mine cineva ce reprezintă de fapt relațiile interumane: frecuș pe față, minciună, lipsă de comunicare, lipsă de respect, profit de pe urma celor mai slabi ca tine (fie ei și rude), invidie, ură?
De când au ajuns relațiile umane atât de josnice prin ceea ce-și propun?
De când au ajuns relațiile apropiate -în familie - să fie bazate pe o competiție între cine e mai dur, între cine e mai puternic, între care rezistă mai mult?
De când atâta lipsă de respect între simpli parteneri de viață?
Job-ul nu mai e job, e o afacere profitabilă doar pentru șef.
Casa nu mai e casă, e un teritoriu în care ai mai multe obligații, și mai puțină fericire de a fi.
Iubirea nu mai e iubire, e "investește sentiment în mine, fă-mă prin orice mijloc cât se poate de fericit/ă, că te-oi face și eu când și dacă oi avea timp/dispoziție/bani."
Terra nu va muri prea curând. Ca planetă.
E moartă însă, de foarte mult timp... sufletește.
Fiecare alege ce contează mai mult pentru sine.
Și tot, fiecare alege cum contribuie EL la ceea ce-o să fie EL mai departe, după existența pe Terra.
Lucrez la asta zilnic. Nu sunt perfectă.
Spiritul meu încă încearcă să imbătrănească frumos...
No comments:
Post a Comment