Soul reboot.

Am trăit 27 de ani pe Pământ. Cu vise, speranţe, bucurii şi tristeţi de tot felul. Printre vise -se număra şi cel de a le scrie. De a aşterne pe hârtie tot ce simt, pentru ca şi ceilalţi, într-o formă sau alta, într-o mai mică sau mai mare măsură să se poată regăsi, să poată înţelege mai bine, iar eu...eu să îi pot ajuta într-un fel. Am trăit 27 de ani ca să descopăr într-o ploioasă zi de vară că...nu mai pot scrie. Nu mai ştiu să scriu. Nu mai am curajul ...să scriu.

Aş fi vrut din tot sufletul ca - de la banala felicitare de onomastică şi până la speech-ul de mulţumire pe o scenă, de la simplul mail trimis cuiva drag şi până la postarea pe un blog - toate să reprezinte ceva. Să aibă sens. Raţional, dar mai ales afectiv. De când mi-au ajuns cuvintele aşternute pe o bucată de hârtie sau pe o pagină Word -o simplă înşiruire de litere -nu ştiu.... dar mă doare. Mă mistuie. Nu mai sunt la fel. Sunt un roboţel într-o lume programată.

Şi ce mă doare cel mai mult e că aveam puterea să opresc la timp toate astea. Să ma ancorez în prezent, să fiu "de-a societăţii", dar în acelaşi timp, să rămân eu în toată călătoria asta de iniţiere. Nimeni şi nimic sa nu-mi poată lua esenţa eului meu. Dar m-am pierdut. Printre valurile de iubire şi fericire din sufletul meu, s-au aşternut rapid tsunami-uri de neîncredere şi suspiciune, tristeţe şi nefericire. Scuza mea? Răutatea lumii. Dar cu adevărat un motiv? Nu....

Nu mai ştiu să scriu pentru că nu mai ştiu să citesc, pentru că nu mai ştiu să sper, să iubesc deschis şi necondiţionat. Iubirea a devenit un fel de "eşti al meu, pe proprietatea mea, dacă faci un pas greşit - te mântui!!!!". Speranţa e şi ea un fel de "dacă nu mi se îndeplineşte visul, nu mai sper niciodată la nimic!" De când am achiziţionat-o, Cutia Pandorei n-a avut niciun profit. Ba, a intrat de mult în faliment...

Nu mai ştiu să scriu, pentru că nu mai ştiu să exist. Şi să am încredere în existenţa mea şi rolul meu pe această planetă. Nu mai cred, în aproape nimic. Ştiu că Dumnezeu există şi că face miracole, şi că de fiecare dată când m-am rugat Lui cu ardoare, nu a fost dată să nu se împlinească dorinţa mea. Şi totuşi, acum, simt că este o distanţă infinită între mine şi El, un parcurs care doare, tocmai de aceea nu ştiu unde şi dacă să-l mai încep. De fapt, aşa am făcut cu toate lucrurile în viaţa mea. Dacă am greşit, sau dacă ceva nu a funcţionat cum trebuie din a doua încercare, m-am speriat să mai încerc şi a treia oară. Şi am lăsat baltă tot. Cum să mai pot scrie? Şi...ce?

Dar ca şi viaţa însăşi, al cărei cuvânt caracteristic ar fi "continuitate", aşa e şi cu sufletul omului. Din când în cînd, se ajunge la un apogeu, şi apoi totul se prăbuşeşte, spre a lua-o de la capăt., spre un nou început. La mine s-a ajuns la acel apogeu. Era nevoie clară de un "soul reboot". Care a avut loc într-o zi de duminică, la o înmormântare, în maşină cu tata. Acest om care nu a făcut excese niciodată în viaţa lui de tată şi soţ, şi care m-a învăţat să trăiec cu măsură în toate. Ei bine, dacă tata (şi încă cineva drag) au zis că " nu există nimic din ce să nu poată face un om, atât timp cât este în viaţă, dacă îşi doreşte cu adevărat", atunci... pot să redeschid Cutia Pandorei. Pot să sper, să am încredere şi să iubesc. Pot să visez şi să-mi aştern visele pe hârtie. Pot să acţionez. Pot să împărtăşesc emoţii şi trăiri...POT SĂ SCRIU...

PS: Încrederea e mai importantă decât iubirea însăşi. Dacă îi spui cuiva " Te iubesc" asta implică oarecum şi un soi de " eşti proprietatea mea, trebuie să mă iubeşti şi tu", dar când îi spui cuiva drag " Am încredere în tine", e ca şi cum ai cuprinde toată iubirea necondiţionată, pură şi adevărată în câteva cuvinte....

Dedic această postare lui Petru, de ziua lui de nume. Nu am cum să-i scriu o felicitare, dar să ştie că încerc să-i îndeplinesc visul...


iar piesa care mi-aduce aminte de el...