Îi cunosc de câteva luni bune, dar mi-au fost dragi din prima clipă. Veseli, optimişti, descurcăreţi şi cu bun-simţ. Toate aceste trăsături vin să demonstreze că nu contează atât de mult cine te face, ci mai degrabă cine te creşte. Nu sunt de pe străzi, nu sunt ai nimănui, au mame şi taţi. dar majoritatea provin din familii dezorganizate sau familii care nu şi-au putut efectiv permite să mai crească un copil. I-au adus la...Centrul de Plasament Speranţa din Suceava. Şi au luat cea mai bună decizie.
Am ajuns
la ei prin intermediul domnului Ionescu de la Biblioteca Judeţeana I.G.Sbiera, care văzându-mă atât de copilăroasă, şi-a dat seama că aici este cu siguranţă mediul în care mă simt cel mai bine. Şi cum copiii aveau nevoie de ajutor în pregătirea Serbării de sfârşit de an, de pe 1 iunie 2011, m-am oferit voluntar. Astfel, aproape zi de zi, timp de trei luni, îmi dădeam întâlnire cu prichindeii şi ne puneam pe cântat. Dacă d-l Ionescu îi învăţa să cânte la chitară, eu o dădeam pe engleză şi germană...iar copiii, curioşi şi nerăbdători să-nveţe ceva nou, prindeau din zbor de la simple versuri până la acorduri de chitară.
Ar fi interesant, oricine ai fi, să vii să-i vezi într-o zi normală din săptămână: vin de la şcoală, mănâncă, strâng de la masă (cine e de serviciu, căci fac prin rotaţie), fac teme, ies la joacă. Dar o să cunoşti o gaşcă de copii mai unită ca multe altele de la tine de la bloc, sau de oriunde altundeva. Nişte copii învăţaţi să se descurce în viaţă, nişte copii care deşi au tot ce le trebuie la
Centru, sunt mult mai maturi prin insuşi faptul că nu au părinţii lângă ei, sunt nişte omuleţi care se descurcă singuri în cele mai multe situaţii, şi dau clasă multor altor copii de vârsta lor, cu iPod, PC sau Laptop, telefon de "n"-şpe milioane, dar plini de mofturi şi de fiţe. Din contră, ai să întâlneşti o Claudiţă foarte veselă că a primit un telefon numai al ei ( dar ca model, copiii de azi l-ar numi un ştift), sau o Vicuţă, care, în ciuda operaţiei foarte complicate de coloană vertebrală, n-a lipsit o singură dată de la întâlnirile noastre în vederea serbării, stând mereu în picioare, încurajându-se singurică neieşind din cuvântul doctorului. Ai să vezi o curăţenie de nedescris în camere, şi nu o să-i auzi plângându-se de tratamentul pe care îl primesc de la doamnele care au gri
jă de ei, supranumite şi "mame", care sunt extrem de iubite şi ataşate de aceşti copii ca de-ai lor. Din contră: dacă vreunul greşeşte, realizează singur problema, şi lucrează s-o "repare". Asta nu înseamnă că e ok să nu ai părinţii alături, dar că, aici mamele i-au educat să fie recunoscători pentru tot ce au şi să-şi cunoască drepturile, dar şi limitele, în funcţie de vârstă şi de alţi factori.
Tocmai de aceea, pregătirea pentru serbarea de pe 1 iunie a fost uşoară, şi a venit de la sine. Deşi şi ei copii fiind, s-au confruntat la un moment dat cu lipsă de răbdare şi oboseală, e de înţeles: nu e uşor să vii de la şcoală, abia să apuci să mănânci ceva, să strângi rapid şi să vii la cântat. Toate astea, în timp ce afară, alţi copii se joacă sub razele soarelui. Dar ei au rămas. Şi au cântat
. Resemnaţi de pe-acum că vor duce o viaţă în care vor trebui să decidă de mititei propria soartă, să lupte pentru ceea ce vor să devină, să se maturizeze mai devreme decât alţi copii - au un soi de licărire pe care n-ai s-o vezi decât în ochişorii lor, şi care a atins apogeul la Serbare. O scânteie ce poartă numele sentimentului ce le caracterizează sufletele şi, totodată, căsuţa lor actuală: Speranţa.
Şi a venit şi ziua serbării... a fost minunat: printre picuri de ploaie, urmaţi de raze fierbinţi de soare, ne-am făcut datoria până la capăt. Copiii au uitat de orice problemă şi au cântat, au dansat, au râs, au primit premii, au mulţumit. Şi ...m-au emoţionat:
Am ajuns
la ei prin intermediul domnului Ionescu de la Biblioteca Judeţeana I.G.Sbiera, care văzându-mă atât de copilăroasă, şi-a dat seama că aici este cu siguranţă mediul în care mă simt cel mai bine. Şi cum copiii aveau nevoie de ajutor în pregătirea Serbării de sfârşit de an, de pe 1 iunie 2011, m-am oferit voluntar. Astfel, aproape zi de zi, timp de trei luni, îmi dădeam întâlnire cu prichindeii şi ne puneam pe cântat. Dacă d-l Ionescu îi învăţa să cânte la chitară, eu o dădeam pe engleză şi germană...iar copiii, curioşi şi nerăbdători să-nveţe ceva nou, prindeau din zbor de la simple versuri până la acorduri de chitară.Ar fi interesant, oricine ai fi, să vii să-i vezi într-o zi normală din săptămână: vin de la şcoală, mănâncă, strâng de la masă (cine e de serviciu, căci fac prin rotaţie), fac teme, ies la joacă. Dar o să cunoşti o gaşcă de copii mai unită ca multe altele de la tine de la bloc, sau de oriunde altundeva. Nişte copii învăţaţi să se descurce în viaţă, nişte copii care deşi au tot ce le trebuie la
Centru, sunt mult mai maturi prin insuşi faptul că nu au părinţii lângă ei, sunt nişte omuleţi care se descurcă singuri în cele mai multe situaţii, şi dau clasă multor altor copii de vârsta lor, cu iPod, PC sau Laptop, telefon de "n"-şpe milioane, dar plini de mofturi şi de fiţe. Din contră, ai să întâlneşti o Claudiţă foarte veselă că a primit un telefon numai al ei ( dar ca model, copiii de azi l-ar numi un ştift), sau o Vicuţă, care, în ciuda operaţiei foarte complicate de coloană vertebrală, n-a lipsit o singură dată de la întâlnirile noastre în vederea serbării, stând mereu în picioare, încurajându-se singurică neieşind din cuvântul doctorului. Ai să vezi o curăţenie de nedescris în camere, şi nu o să-i auzi plângându-se de tratamentul pe care îl primesc de la doamnele care au gri
jă de ei, supranumite şi "mame", care sunt extrem de iubite şi ataşate de aceşti copii ca de-ai lor. Din contră: dacă vreunul greşeşte, realizează singur problema, şi lucrează s-o "repare". Asta nu înseamnă că e ok să nu ai părinţii alături, dar că, aici mamele i-au educat să fie recunoscători pentru tot ce au şi să-şi cunoască drepturile, dar şi limitele, în funcţie de vârstă şi de alţi factori.Tocmai de aceea, pregătirea pentru serbarea de pe 1 iunie a fost uşoară, şi a venit de la sine. Deşi şi ei copii fiind, s-au confruntat la un moment dat cu lipsă de răbdare şi oboseală, e de înţeles: nu e uşor să vii de la şcoală, abia să apuci să mănânci ceva, să strângi rapid şi să vii la cântat. Toate astea, în timp ce afară, alţi copii se joacă sub razele soarelui. Dar ei au rămas. Şi au cântat
. Resemnaţi de pe-acum că vor duce o viaţă în care vor trebui să decidă de mititei propria soartă, să lupte pentru ceea ce vor să devină, să se maturizeze mai devreme decât alţi copii - au un soi de licărire pe care n-ai s-o vezi decât în ochişorii lor, şi care a atins apogeul la Serbare. O scânteie ce poartă numele sentimentului ce le caracterizează sufletele şi, totodată, căsuţa lor actuală: Speranţa.Şi a venit şi ziua serbării... a fost minunat: printre picuri de ploaie, urmaţi de raze fierbinţi de soare, ne-am făcut datoria până la capăt. Copiii au uitat de orice problemă şi au cântat, au dansat, au râs, au primit premii, au mulţumit. Şi ...m-au emoţionat:
No comments:
Post a Comment