De aici se vede bine, zic... Nu că n-ar fi şi mai bine dacă aş sta aşa, pierdută, pe-o petală de margaretă. Mi-e frig şi mi-e dor de stupul meu. N-am dus mierea azi, mâine o să fie belea. Ca de obicei, numai obstacole. Ce folos că am un ac, dar nu pot să-l folosesc de mai multe ori? Ce-nseamnă să mori, doar ca să te aperi o fracţiune de secundă...din cauza lor, a oamenilor. Ei bine, oamenii ăştia nu ştiu să preţuiască viaţa... zi de zi îi văd în aceeaşi goană nebună după nişte hârtii de diverse culori, pe care le dau în schimbul anumitor alimente, sau haine, sau a unor sticluţe cu esenţe din flori. Nu i-am văzut pe niciunul zâmbind la ieşirea din casă, surâzând la întoarcere, seara. Afişează un rânjet banal, îşi spun subit un "noapte-bună" printre dinţi, şi visează la tot mai multe hârtii din acelea colorate... Văd femei plângând noaptea, bărbaţi bând un soi de licoare care le dă o stare ciudată, euforică, şi copii care nu-şi mai ascultă părinţii...
Matca noastră a zis că pe vremea stră-străbunicilor ei, oamenii erau altfel... şi oriunde întorceai privirea, vedeai flori. Nenumărate, vii, colorate.....flori. Brrrr....îmi văd stupul...e doar la câteva sute de metri, şi totuşi, atât de departe... Mi-au îngheţat aripile de frig, e prima oară după atâta timp, în care mă simt atât de singură şi-a nimănui... până şi Cri-Cri, prietenul meu pe viaţă, nu mai are timp să mă asculte, e mereu ocupat cu chitara lui... Ce noapte rece de septembrie! Probabil sunt îngrijoraţi pentru mine...nu le-am mai spus că mă simt slăbită de ceva vreme... mă vor ţine închisă în stup prea mult... şi vreau să văd cum îngălbenesc frunzele, vreau să simt mireasma Toamnei, fie şi pentru ultima oară. Şi poate pentru prima dată în viaţă, vreau să simt ce înseamnă să dai acul... să-ţi laşi tot veninul adunat de când ai fost creat şi până acum. Chiar dacă odată cu el, te scurgi şi tu ca însuşi stropul de rouă pe care stau acum, pierdută, regăsită, pierdută, regăsită, înfrigurată, rănită....
No comments:
Post a Comment