Este a nu ştiu câta oară când nu mai simt 8 Martie...când în loc măcar să primesc un zâmbet, nu am decât nefericire şi tristeţe. Pe stradă, în drum spre muncă, am vazut sute de bărbaţi, care nu erau prea bine imbrăcaţi, semn că nu o duc prea roz cu banii, dar din puţinul lor luau flori scumpe nevestelor lor. Am văzut fete şi femei primind aceste flori, alături de mărţişoare, şi m-am gândit: e un gest superb, frumos, minunat, dar oricum cel mai mult contează fericirea şi sănătatea. A, să nu uităm...şi sinceritatea. Am intrat la servici şi am văzut colege cu cadouri de la soţi, aduse la muncă. Una dintre ele a primit un telefon nouă generaţie, plus o geacă, o pereche de blugi. Şi o pereche de pantofi. Şi un buchet de flori.Toate astea le-a primit o singură femeie. Şi mă gândesc...atâtea lucruri, şi eu nu pot primi măcar un zâmbet? Măcar un pic de comunicare şi de sinceritate? Am să mă trezesc peste ani că de fapt ceea ce nişte oameni numesc auto-apărare (fiindcă nu e ceea ce cred eu, şi ei sunt suuper, numai situaţiile arată altceva!) - a fost de fapt o mare şi aleasă minciună?
Tot fac colegii glume pe aici că ieri s-au dat flori nevestei şi azi... altcuiva. Râd odată cu ei, dar inima mea e frântă, nu pentru că m-ar duce gândul la aşa ceva, ci pentru că nu există comunicare, pentru că nu există 100% deschidere, pentru că pur şi simplu de mică am fost învăţată de ai mei să urăsc, să detest micile ascunzişuri banale azi, care mâine pot deveni adevărate minciuni. Aşa cum unii preferă extremismul, aşa încep să-l prefer şi eu...ori deschidere totală, ori nimic. M-am săturat de incapacitatea unora de a-şi cere scuze atunci când jignesc verbal, ironizează şi umilesc, m-am săturat ca doar eu să fiu cea care admite că greşeşte şi degeaba, fiindcă dacă eu bag în seamă scuzele altora şi ii iert, iată că alţii nu fac asta cu mine. Îşi bagă picioarele, se răzbună, şi fac ceva pe zile precum 8 Martie, când măcar un zâmbet să primeşti, că eforturi mai mari pentru tine nu se vor face niciodată, căci precum bine s-a zis, atât la servici cât şi în viaţa de zi cu zi, tu nu contezi, eşti un nimic, un nimeni, un om al nimănui. AAA, şi te rog ai tu încredere în tine dacă poţi, pentru că eu, cu asemenea orgoliu în jurul meu, nu reuşesc. Adică, frate, să fie evident că greşeti, că o dai în bară, că ăla de lângă tine află că il minţi (fie si o minciuna micaaaa, dar minciuna nu e pe categorii, ce mai incolo si incoace...minciuna e minciuna si atat! si culmea e, ca daca tu i-ai minti pe ei, s-ar supara, ar fi dezamagiti, dar invers nu ai voie sa comentezi!), si tu să sustii că nu... desi e negru pe alb... DOARE! Şi tot ei au tupeul să spună că ei dacă s-ar simti cu musca pe caciula, ar pleca capul jos...
Ok, si daca eu gresesc si oamenii intr-adevar nu mint, de ce nu exista iertare? Adică măcar intr-o zi în care este celebrată femeia la nivel international...de ce nu am voie să mă simt si eu femeie azi, şi să fiu şi eu iertată? ... oamenii aceia nu realizează ca am cunostinte care isi suna partenerii din 10 in 10 minute, ii numesc nesimtiti daca nu realizează ce vor ele... isi educa oamenii de pe langa ele cum doresc. Si eu daca nu impun nimic, doar imi doresc un pic mai multa deschidere si comunicare uite ce iese:( Ironii, avertizări şi alte asemenea lucruri. Toate astea de la oameni draagi, pe care i-am văzut ca pe ochii mei din cap.
Se spune că 8-ul de la 8 martie vine de la infinit. Sau de la Sfintişorii care se pregatesc pentru ziua de 9. Pentru mine, 8-ul acela e covrigul, colacul sufletului meu. Care a murit odata cu ivirea primului ghiocel.
Tot fac colegii glume pe aici că ieri s-au dat flori nevestei şi azi... altcuiva. Râd odată cu ei, dar inima mea e frântă, nu pentru că m-ar duce gândul la aşa ceva, ci pentru că nu există comunicare, pentru că nu există 100% deschidere, pentru că pur şi simplu de mică am fost învăţată de ai mei să urăsc, să detest micile ascunzişuri banale azi, care mâine pot deveni adevărate minciuni. Aşa cum unii preferă extremismul, aşa încep să-l prefer şi eu...ori deschidere totală, ori nimic. M-am săturat de incapacitatea unora de a-şi cere scuze atunci când jignesc verbal, ironizează şi umilesc, m-am săturat ca doar eu să fiu cea care admite că greşeşte şi degeaba, fiindcă dacă eu bag în seamă scuzele altora şi ii iert, iată că alţii nu fac asta cu mine. Îşi bagă picioarele, se răzbună, şi fac ceva pe zile precum 8 Martie, când măcar un zâmbet să primeşti, că eforturi mai mari pentru tine nu se vor face niciodată, căci precum bine s-a zis, atât la servici cât şi în viaţa de zi cu zi, tu nu contezi, eşti un nimic, un nimeni, un om al nimănui. AAA, şi te rog ai tu încredere în tine dacă poţi, pentru că eu, cu asemenea orgoliu în jurul meu, nu reuşesc. Adică, frate, să fie evident că greşeti, că o dai în bară, că ăla de lângă tine află că il minţi (fie si o minciuna micaaaa, dar minciuna nu e pe categorii, ce mai incolo si incoace...minciuna e minciuna si atat! si culmea e, ca daca tu i-ai minti pe ei, s-ar supara, ar fi dezamagiti, dar invers nu ai voie sa comentezi!), si tu să sustii că nu... desi e negru pe alb... DOARE! Şi tot ei au tupeul să spună că ei dacă s-ar simti cu musca pe caciula, ar pleca capul jos...
Ok, si daca eu gresesc si oamenii intr-adevar nu mint, de ce nu exista iertare? Adică măcar intr-o zi în care este celebrată femeia la nivel international...de ce nu am voie să mă simt si eu femeie azi, şi să fiu şi eu iertată? ... oamenii aceia nu realizează ca am cunostinte care isi suna partenerii din 10 in 10 minute, ii numesc nesimtiti daca nu realizează ce vor ele... isi educa oamenii de pe langa ele cum doresc. Si eu daca nu impun nimic, doar imi doresc un pic mai multa deschidere si comunicare uite ce iese:( Ironii, avertizări şi alte asemenea lucruri. Toate astea de la oameni draagi, pe care i-am văzut ca pe ochii mei din cap.
Se spune că 8-ul de la 8 martie vine de la infinit. Sau de la Sfintişorii care se pregatesc pentru ziua de 9. Pentru mine, 8-ul acela e covrigul, colacul sufletului meu. Care a murit odata cu ivirea primului ghiocel.
No comments:
Post a Comment