Anul nou m-a găsit alături de cei dragi, printre miresme de tort, răcitură şi ciorbiţă. Printre atâtea întâmplări, unele mai bune, altele mai puţin bune, am rămas tot eu, poate doar cu mai multă experienţă de viaţă, mai atentă la prezent, mai indiferentă faţă de trecut, mai pasivă vis-a-vis de viitor...mai puţin agitată.
Şi astfel, a mai trecut un an, am mai îmbătrânit, dar sper să mă şi înţelepţesc cu timpul.
Vă doresc tuturor un An Nou Minunat, şi Dumnezeu să pogoare asupra voastră sănătate, râuri de bucurie, pace şi linişte în case şi în suflete, şi împlinire deplină!
Să uităm tot ce a fost rău, şi să culegem doar binele din fiecare experienţă! Să lăsăm orice urmă de răutate în urmă, orice teamă nejustificată, orice pornire malefică. Să fim deschişi la minte şi la suflet!
Fericire maximă tuturor şi un An mai frumos şi mai bun decât toate de până acum!
De aici, de la Piatra Neamt, unde ma aflu in vizită la naşii mei de cununie, vă transmit un sincer...
Din păcate, din când în când, se mai stinge câte un bunic Mihai, reamintindu-ne că viaţa e scurtă şi trebuie trăită în bunătate, mărinimie şi puritate în minte, trup şi suflet. Bunicul meu s-a stins exact acum 15 ani, pe vremea asta. Iarna s-a hotărât să-l ia pe aripile ei albe, şi să-l transporte gratis la cer, un pic supărată că Moş Mihai a lu'Smântână tocmai dădea cu lopata zăpada din ogradă, semn că o fugărea pe măreaţa iarnă de pe uliţa lui. Nu a reuşit să ni-l ia, însă, din suflete. Bunicul există şi acum, cu poveştile lui vânătoreşti, cu amintirile lui din război, cu peripeţiile sale din tinereţe. Toate pline de poveţe, învăţăminte... Cu cele mai frumoase sfaturi. Cu cea mai bună pastramă şi tochitură din lume. Glasul lui subţirel şi un pic nazal, statura lui micuţă, de om drăgălaş şi bunic de poveste - vor râmâne mereu în mintea mea şi a tuturor celor care au avut ocazia să-l cunoască.
Să ne veghezi, bunicule Mihai, aşa ca şi până acum!
Baba Iarna... a intrat în sat, de-a binelea. Încăpăţânată cum o ştim, de Crăciun şi-a luat vacanţă şi-a uitat de tot şi de toate. Cică a plecat prin Spania, să le facă o surpriză şi românilor de acolo. S-a întors acum la noi, între Sărbători, iar de Revelion pleacă cică într-un sejur prin sudul continentului. Adică, oricum o dăm, nema zăpadă nici la trecerea dintre ani.
Las toate la o parte, însă. Pentru că sunt fericită. Mai mult ca oricând, radiez o bucurie imensă prin toţi porii, pentru că trăiesc. Pentru că familia mea mare (patru părinţi, plus restul), trăieşte. Pentru că suntem sănătoşi. Pentru că trăim în prezent. Pentru că am mai trecut cu bine, sănătoşi, încă un an, şi ne-am regăsit zâmbind, voioşi, bucurându-ne de încă un Crăciun în familie. Pentru că iubim şi (sperăm noi) suntem iubiţi. Pentru că sperăm.
Pentru că, din când în când, îmi mai aduc aminte de cei care nu mai sunt şi datorită cărora ni s-au mai şters din păcate...Petru, George, Mihai, George, Constantin, Ştefan, Rahela, Ana, Parascheva, Aglaia, şi alţi asemenea acestora, prin plecarea cărora s-au echilibrat nişte balanţe a destinelor, deşi din păcate, cu preţul vieţii lor. Pentru că încă nu am uitat de zâmbesc şi să alint. Pentru că încă mai păstrez copilul din mine, uneori prea mult.
Pentru că iubesc viaţa.
Pentru că încă mă bucur de fiecare Crăciun cu inima unui copil de 5 ani, chiar dacă uneori mai las copilul din sufletul meu, undeva afară, în friguţ.
Doresc fiecăruia dintre voi un An nou plin de ...viaţă. Belşug de fericire, troiene de împliniri, nămeţi de sănătate.
Dar inima să rămână o veşnică plimbare între două anotimpuri: dezgheţată ca primăvara, şi plină de foc, ca vara.
La Mulţi Ani!!!
Pentru videoclipul original (merita vazut!) accesaţi următorul link:http://www.youtube.com/watch?v=2Dkpmdgg6s4
Da. M-am făcut rea. Nu mai suport răutatea, rânjetele false, indolenţa, minciuna. Nimic. Şi ripostez. Ripostez, cu măsură, dar totuşi ripostez. Uneori şi faţă de oamenii care practic, nu mi-au făcut niciun rău. Apoi, regret. De ce m-a schimbat viaţa? De ce îi bag pe toţi în aceeaşi oală? De ce mi-am pierdut încrederea în oameni? Dar de ce şi în mine însămi? De ce-mi creez acest scut, această protecţie aparent bine zidită, dar în spatele căreia se află încă vulnerabilitate şi o inocenţă hrănită de frica de a eşua?
Şi plâng. Oooo, dar în seara asta o fac cu mai multă plăcere ca niciodată! Pentru că sunt nişte lacrimi de melancolie frumoasă ale unui suflet răscolit de atâtea şi atâtea amintiri frumoase din... copilărie.
Come on lift your head high, Reachin out for the sky, Spread your wings out and fly right Through the starry night! You re unique, you re ok, Never must be afraid, Spread your wings out and fly right Through the starry night! Oooh, ooooh Through the starry night Oooh, ooooh Oooh, ooooh Through the starry night!
Priveşte cât mai sus, Cât s-atingi cerul Întinde-ţi aripile şi zboară neînfricat Prin cerul înstelat Eşti unic, ţi-e bine, Nu trebuie să-ţi fie vreodată frică, Întinde-ţi aripile şi zboară neînfricat Oooh, ooooh Prin cerul înstelat! Oooh, ooooh Prin cerul înstelat!
Nu...nu e o invenţie proprie...deşi aş fi vrut să fie. Poate aşa, versurile îmi vor fi răsunat atât de intens în toţi aceşti ani, încât să le pun în practică. Eram în clasa a 4-a, sau a 5-a, maxim. Pe vremea când frăţiorul meu făcea rost de cele mai bune hituri de la vărul nostru, Sorin, as în ale muzicii, la curent cu tot ce înseamnă "muzică nouă", şi cu cea mai bună aparatură audio, de nici cel mai bun DJ din România nu avea la ora aceea. Am crescut, datorită lui, şi a atâtor casete audio copiate de pe CD-urile lui (da, Sorin avea prin 93-94 CD-uri-!!!), cu albumele semnate Jessica Jay, 2 Unlimited, Dr. Alban, La Bouche, Ace of Base, Scooter, Pandera, şi... 2 Brothers on the 4th Floor. Ultimilor le aparţin versurile de mai sus... şi nu pot să cred... după cred că mai bine de 15 ani, am reuşit să dau de piesa pe care o ascultam pe casetă, uitându-mă efectiv, seara...la stele. În intimitatea odăiţei mele, eram doar eu cu mine. Eu şi muzica mea. Eu şi dansurile, coregrafiile mele de la 12 noaptea...foarte încet măsluite, ca să nu trezesc vecinii. Eu şi speranţa. E incredibil cum un remix techno la o piesă dance, de prin 1994-95 - îmi răsună acum în urechi, în căşti la fel ca în prima clipă în care am auzit-o.
Închid ochii, şi pot jura că am iarăşi 11 ani, sunt în dormitorul meu situat într-un bloc, aflat şi el într-un orăşel din munţi, privind pe geam...observând viaţa. Dorindu-mi un viitor luminos. Da, ştiu exact ce simţeam când o ascultam...ce feeling ciudat, neînţeles nici acum -aveam. Dar nimic nu s-a schimbat...doar eu. Am involuat. De aceea, dacă închid ochii....sunt iar fetiţuca aia mică şi dulce, cu ochi mari şi curioşi şi dornici să cuprindă toată lumea în ei, prichinduţa aceea pentru care nu existau limite şi bariere, pentru care orice era frumos devenea în mod automat şi posibil, pentru care viitorul cu ochii închişi era o oază de stele,o invazie de lumină şi căldură. Micuţa pentru care oamenii buni erau răsplătiţi pentru faptele lor, iar cei haini la inimă şi plini de gânduri rele învăţau din greşelile lor şi se îndreptau. Copila pentru care nu exista lume fără dreptate, bucurie, iubire, iertare. Cu ochii închişi, nu există decât lacrimi de fericire.
O singură greşeală am făcut... am deschis ochii. Şi toată lumea mea s-a schimbat. S-au schimbat şi rolul ochilor, şi cel al lacrimilor. Am păşit în viaţă. Cumva, făcând undeva un pas greşit.
Am uitat că "you re unique you re ok / Never must be afraid! ".... Undeva pe drum, am uitat să-mi întind aripile şi să zbor neînfricată...către stele. Dar am regăsit piesa. Şi o iau ca pe un semn. Copilul optimist din mine mă caută cu disperare să-l readuc la viaţă...
Pentru cei care obişnuiau să-mi citească celălalt blog (http://theresmusicintheair.blogspot.com) - blog pe care l-am abandonat pentru că făcusem nişte schimbări la skin, care nu-mi plăceau şi chiar nu am mai reuşit să ma întorc la vechiul skin, plus că nu mai scriam deja de ceva timp - nu e o surpriză faptul că mă apucă dorul de Baba Iarna. Nu de anotimp în sine (că timp de bulgăreală, săniuş, dar şi alunecat pe gheaţă, luat trânte, derapat cu maşina etc şamd... este!), ci de cărticica aceea cu care am copilărit eu: "Baba Iarna intră-n sat şi alte poezii" scrisă de Otilia Cazimir.
Ştii, dragă cititorule? Încerc de un an şi ceva să fac rost de această cărticică, şi parcă, aşa, de-a-ndoaselea, anticariatele se-ncăpăţânează să o aducă, sau au avut-o dar "chiar ieri au dat-o". E drept că aş putea să o cumpăr de la orice librărie, dar cele noi, de la alte edituri, au grafica tare urâţică, nu-ţi inspiră acea inocenţă, candoare specifică unui copilaş... dar "Baba..." editurii Ion Creangă de atunci, de pe vremea când nici nu eram născută, sau ediţia II din 1985 - face toţi bănuţii. Nu mai vreau şi nici nu mai pot să explic de ce sunt atât de legată de tot ce înseamnă copilărie. Pentru că deşi iubesc viaţa în sine, şi prezentul în particular, realizez că niciodată nimic nu va mai putea fi la fel de frumos ca în copilărie. Şi poate că îmi doresc câteodată doar să pot evada câteva minute măcar odată pe săptămână în lumea celor mici şi să-mi menţin atât cât pot de mult, sufletul-tânăr. Dacă voi reuşi sau nu, asta nu pot şti. Dar ştiu că încerc, şi că e un exerciţiu minunat care vine de la sine, şi pe care vi-l recomand cu tot dragul!
Hai să facem împreună acest exerciţiu pentru suflet, un adevărat balsam pentru inimi, şi anume să ne întoarcem în trecut, dar la modul cât se poate de pozitiv. Să ne amintim cu drag (pentru cei născuţi până prin 1989), copilăria noastra plină de inocenţă si lipsită de griji. Hai să ne aducem aminte împreună şi să transmitem acele valori morale şi mai departe copiilor şi, ulterior, nepoţilor nostri... Să citim o poezie şi să ne amintim să zâmbim, cum zicea doamna învăţătoare "duios" :) .
Am privilegiul sa fi dat de poezia care da titlul cartii de poezii cu care am crescut, recitata de insasi Otilia Cazimir, aceasta muza a copilariei mele, si totodata cea care m-a inspirat sa scriu poezii. Cu aceeasi emotie in glas ca la 4 ani, anunt cu drag ca... Baba Iarna intra-n sat - POEZIE Asculta mai multe audio diverse
P.S: Cred că prin această postare, încerc să fac şi un apel la voi, cei care ajungeţi întâmplător pe blogul ăsta, sau care aţi descoperit ceva în paginile astea - la care vă puteţi raporta - să îmi spuneţi unde pot găsi această cărţulie, pe care aş intenţiona să le-o citesc şi bebeilor mei (când va fi să-i am), şi dacă vreţi să mi-o vindeţi, să-mi spuneţi cu cât. :P
După bine-meritatul mic dejun de azi, scot repede capul pe geam şi, întocmai unui copil, strâmb dezaprobator din năsuc, închid uşa la balcon cu viteza luminii şi intru zgribulită în bucătărie...nelămurită încă, întorc privirea spre geam din nou, şi realizez, cu o oarecare nostalgie în privire că... e toamnă. Toamnă în toată regula, deşi frunzele se încăpăţânează să mai stea lipite de ramuri, deşi soarele mai face o ultimă încercare de a sta căţărat pe bolta cerului. Rănit în orgoliu, renunţă şi coboară uşor, dar sigur, treptele spre Casa Doamnei Toamna. Iar eu, am rămas aici, aceeaşi, cu proiecte în prezent, vreo câteva vise de viitor (printre care, un bebe care să -mi surâdă dimineaţa) şi niscaiva amintiri de Albinuţă veselă, zglobie, inocentă, fără griji....
O astfel de amintire îmi străpunge mintea şi inima exact în acest moment. 1991. Văd o sufragerie, cu un pat desfăcut, focul mocnind în soba de teracotă şi un geam pe care se zăreşte clar....de astă dată iarna. O comodă cu un televizor proaspăt adus din Ungaria, color, pe care "rulează" de zor Cartoon Network, nedublat, netradus. Iar în pat, o fetiţă cu ochi mari, negri, uitându-se cu tăticul ei la desene animate. Fetiţa are rujeolă, iar tăticul, ei bine, tăticul are...prea multă iubire pentru fetiţa sa, încăt renunţă la orice program de ştiri sau orice film, pentru a se uita cu ea la.... "Familia Flintstone."
Da, da.... fetiţa aceea sunt eu, iar tata...tata s-a tot sacrificat pentru mine, începănd cu nişte desene animate şi terminând cu... încă nu s-a terminat. Încă se sacrifică.... De aceea, de câte ori aud imnul The Flintstones, mi-l aduc aminte pe tata, stând cumincior lângă mine, verificându-mi din când în când febra, aducându-mi ceai şi râzând cu mine la orice secvenţă din The Flintstones, care mi se părea mie comică. Şi ăsta nu e singurul desen la care tata s-a uitat. Ani de-a rândul eu şi fratele meu, strigam din toţi rărunchii, ca să ne audă tata din bucătărie sau din cealaltă cameră: - " Tata, hai că a început Tortu Nija!" (în traducere liberă, Turtle Ninja, de pe postul naţional), sau -" Tatiii, a început Denver Dinozaurul / Pif şi Hercule / Ghost Busters/ Captain Planet/ Ştrumfii/ Fructele/ Tom şi Jerry/ Yoggy Bear/ Droopy/ Bugs Bunny!" etc şamd....! şi tata venea, de fiecare dată. Râdea cu noi, ne explica anumiţi termeni pe care nu-i înţelegeam, sau chiar discutam la sfârşitul unui desen mai puţin serios - morala. După care, toţi trei mergeam în pas alergător către mama, ocupată cu mâncare, curăţenie - să-i spunem şi ei ce episooood faaaain am văzut azi cu tata..... amintiri.... cu care rămâi toată viaţa şi pe care vrei să le foloseşti drept influenţă pozitivă asupra copiilor tăi...
Nu v-aş fi povestit toate acestea chiar astăzi, când stupul meu ( a se înţelege căsuţa şi familia mea) roieşte de atâta treabă, însă când am deschis google-ul azi dimineaţă, am văzut acea imagine cu Flintstones...una dintre multele imagini care şi-au pus amprenta asupra copilăriei mele... aşa am descoperit că Desenul Animat în cauză împlineşte astăzi 50 de ani. 50 de ani!!! Câte milioane de copii din toată lumea au crescut cu desenul ăsta animat! Vedeţi voi...ca şi Tom şi Jerry, Familia Flintstone, sau cum i se mai spunea " Fred şi Barney în Epoca de Piatră", e genul de desen animat care nu se "învecheşte" niciodată, care rămâne mereu actual, în ciuda "curentului robotizării" apărut de câţiva ani buni în desene animate. Este incredibil cum personajele de altă dată, umane la chip dar şi la comportament... ( deci frumoase nu numai estetic, ci şi comportamental adecvate vârstei unui copil care se uită la desene), au fost înlocuite cu chipuri pătrăţoase, hidoase de-a dreptul, care lovesc, bat, vorbesc cu tentă sexuală, şi înjură de zor. Şi când te gândeşti că în nu ştiu ce ţară au interzis Tom şi Jerry, pentru că a fost considerat un desen animat violent!!! Mă întreb, în condiţiile acestea, cum ar trebui să fie considerate desenele actuale? Lăsând la o parte South Park, care s-a vrut din start a fi un desene animat destinat adulţilor, dar care, în mod paradoxal şi ironic, este urmărit mai mult de copii şi adolescenţi, desenele difuzate acum pe la posturile de profil, inclusiv Cartoon Network, sunt cu adevărat jalnice. Ceea ce mă face nu numai pe mine, dar şi pe alţi oameni de vârsta mea, care urmează sau vor să aibă copii - să se gândească la nişte variante... 1. Banez accesul la CN. 2. Încerc să-mi educ copilul astfel încăt să înţeleagă că desenele difuzate în ziua de azi pe posturi precum CN nu sunt adecvate vârstei lui, şi îl încurajez uitându-ne împreună ( eu, tata şi copilul) la Tom şi Jerry, Yoggy Bear...şi bineînţeles, Familia Flintstone (încerc de pe acum să fac rost de ele şi să le pun pe DVD-uri., nedublate., netraduse, pentru ca micuţul/micuţii să se poată deprinde cu limba engleză încă de mici). Cea mai bună soluţie, cred eu, este să recurg la ambele variante, dar rămâne să văd la momentul respectiv. Să nu uităm de Boomerang....mulţumesc lui Dumnezeu că mai există, deşi nu mare mi-ar fi mirarea dacă s-ar transforma şi ăsta într-o lume de roboţi, beni-teni şi hane montane dezbrăcate.
Un singur lucru e cert: mi-e efectiv dor de desenele în care una dintre temele principale era bunătatea, spiritul de prietenie, urmate de curaj, importanţa sincerităţii şi alte câteva astfel de aspecte cu rol educativ în viaţa copilului, şi de ce nu, chiar şi a unui adult. La urma urmei, prin desene, aşa cum zicea şi tatăl meu, mai descoperim copilul din noi, uitat undeva printre meandrele sufletului, şi de ce nu, descoperim că avem ceva de învăţat de fiecare dată....ceva ce se uită de multe ori odată cu ancorarea tot mai puternică în rutina de zi cu zi...The Flinstones oferăacel ceva ce poate fi adaptat şi în viaţa adulţilor, cu toate că acţiunea se petrece în Epoca de Piatră ( până la urmă, mental vorbind, câteodată demonstrăm că nu suntem prea departe de acea eră...): viaţa de familie cu tot ce este legat de ea.
Rezumând tot, pe 30 septembrie 1960, postul de televiziune american ABC, prezenta telespectatorilor pentru prima dată familia Flintstone. Serialul animat a fost produs de Hanna - Barbera Productions şi a fost emis timp de şase ani, până pe 1 aprilie 1966. Şase ani care au fost preluaţi şi re-reluaţi de aproape toate televiziunile din lume. Lung-metrajul din 1994 nu a făcut altceva decât să demonstreze că micuţii telespectatori ai desenului animat nu au uitat personajele principale Fred şi Wilma, Barney şi Betty şi întâmplările lor în orăşelul Bedrock. Mai pe scurt, Fred şi Barney aniversează azi Nunta de Aur. Nu a lor efectiv, (deşi pe producătorii de desene animate din ziua de azi i-ar duce mintea şi la aşa ceva!) ci a fiecăruia dintre ei cu soţia (Wilma, respectiv Betty). Sau de ce nu, serialul întreg se află în sine la Nunta-i de Aur. Ca şi acum vreo 20 de ani, mă apucă un soi de râs amestecat cu nostalgie când mi-l imaginez pe Fred încercând să intre în casă, după petrecerea de 50 de ani a serialului animat, iar animăluţul ăla din genericul de final îl lasă afară pe ditamai Fred-ul, şi numai ce-l auzi: - "Wilmaaaaaaaaaaa!!!"
Iar în cinstea lui, a întregului serial şi a unei copilării frumoase, un sincer "Yabba Dabba Doo", precum şi tradiţionalul:
