Romania - Explore the Scary Garden

Când mai deschizi din când în când messengerul, din plictis, aşa cum o fac eu, te uiţi fără să vrei şi la statusurile oamenilor. Şi ce vezi? Un mozaic de trăiri, care mai de care mai intense, sau dimpotrivă, mai lipsite de sens sau scurte şi la obiect. Se presupune că statusul de la messenger îţi reflectă starea din acel moment, sau e menit să arate cuiva ceva anume. Dar tocmai citind aceste statusuri, realizez din ce în ce mai mult că trăim într-o societate sortită pierzaniei. Un status anume mi-a atras astăzi atenţia: "Toamnă mohorâtă". Am dat click pe link, pentru că era destul de senin afară, şi m-am gândit ce-o fi putut fi în sufletul omului respectiv de-a scris statusul acela drept azi.

Link-ul m-a trimis către un articol dintr-un ziar online, care tratează întocmai neajunsurile, lacunele societăţii româneşti actuale. Ignoranţa, sfidarea, lenevia, nesimţirea, corupţia care înglobează toate aspectele amintite anterior. Şi sărăcia. Pensionari care nu mai au siguranţa că luna viitoare le vine pensia, ca să o dea oricum toată pe medicamente. Oameni loviţi în plină stradă, femei accidentate pe trecerea de pietoni, copii ucişi cu bună ştiinţă de părinţi, bătrâni omorâţi cu sânge rece pentru câţiva franci. Copii care-şi înjunghie părinţii pentru c-aşa au văzut ei la nu ştiu ce joc pe PC, şi adolescenţi a căror bucurie sinceră este adulmecarea de substanţe etnobotanice prin curtea şcolii. Şi peste toate astea, taxe şi impozite nejustificate, spălare de bani pe faţă (adică, aşa, fără nicio jenă faţă de populaţia a cărei singură consolare a rămas greva foamei), şi o ţară în care ţi-e frică să te duci la doctor, ca nu cumva să te îmbolnăvească mai tare...
Ca şi cum necazurile noastre nu ar fi de ajuns, peste toate acestea şi multe altele, pe gura românilor mai citeşti şi politică. Nu înţeleg plăcerea compatrioţilor mei de a vorbi despre ceva atât de putred şi de infect(at) ca politichia noastră românească. E oare tot ce ne-a mai rămas de făcut? ...

România a ajuns o mare şi grea teză la matematică. Ecuaţii bine gândite, strategice, în care nişte formaţiuni, nişte necunoscute, se pot aduna într-o ecuaţie de genul UDMR + PD-L sau, după caz, PNL şi PSD + PC = ... zero. ZERO pentru noi, populaţia, şi multe zerouri în coadă pentru particpanţii direcţi la ecuaţie. Cât de greu e să realizezi că oricum ai lua-o, oricâte proteste ai face, oricât te-ai înfometa, oricâte tentative de harakiri şi sepuku ai avea, există doar un singur rezultat al ecuaţiei. Şi nu în favoarea ta, a celui ce lucrezi cinstit da' aproape voluntar, sau îţi cauţi un loc de muncă, sau n-ai cu ce-ţi creşte copilul. Şi asta îmi stârneşte mirarea: de ce ne mai uităm încă la TV la moacele lor? Cu ce-o să schimbe încă o promisiune viaţa ta şi a mea?

Dragii mei, România e putredă de la rădăcină. Vor trebui să moară zeci de generaţii, şi poate nici atât suficient, ca să se cureţe de tot mentalitatea de hoţi şi corupţi existentă, la o adică, în fiecare din noi. Şi nici atunci nu poţi fi sigur că n-a rămas sămânţa de hoţie cu tot ce înseamnă ea, înregistrată genetic pe scoarţa cerebrală a vreunuia dintre urmaşii noştri. Aşa că, no offence, dar patriotismul e dat dracu, sau ar trebui să fie, în momentele astea. Patriot poţi cu adevărat fi doar atunci când ai de ce, când ştii că, undeva în ţara ta, cel puţin încă un sfert din populaţie mai gândeşte ca tine, şi vrea să schimbe cu ceva mentalitatea oamenilor în bine. Că fac chiar eforturi pentru asta. Dar să mori cu teoria în mână pentru o cauză pierdută acum 20 de ani e deja prostie.

Aşa că, mă doare s-o spun, dar nu mă mândresc absolut deloc că sunt român. Din contră, mi-e lehamite de spectacolul stupid din care fac parte, şi la care se pare că vor trebui să asiste şi copiii mei, peste ani. Da, asta e ţara în care copiii mei vor trebui să se nască, să crească, să fie educaţi, să înveţe, să lucreze şi să-şi întemeieze familii.

Şi atunci, de ce să nu-mi facă plăcere o întâlnire cu fosta profesoară de istorie din liceu, o olteancă dârză şi greu încercată prin viaţă, dar care preda la liceul din V. Dornei şi a cărei nume stârnea mereu spaimă în tot liceul generaţii întregi? Ani de zile era ştiută ca spaima fetelor şi i se dusese vestea că are ceva cu reprezentantele sexului feminin. Peste ani, aveam să înţeleg că nu era aşa. Era poate singura femeie care îndrăznea să educe fetele la şcoală, aşa cum se pare că părinţii lor nu puteau să o facă acasă. Le învăţa pe lângă istorie, ideea că o femeie trebuie să aibă misterul ei, farmecul ei aparte, şi că nu un machiaj strident la şcoală, şi fustă minijup sunt soluţia cea mai bună pentru a atrage pe cineva. De-aia erau liceencele pornite pe ea. Că de prin anii 80 fetele au tot încercat să iasă din tipar la şcoală şi nu prea puteau de doamna M. Îmi mai plăcea de dumneaei că ura să-nveţi pe de rost, ci te încuraja să înveţi logic, chiar dacă nu ţineai minte data exactă a unui eveniment istoric. Contextul, evenimentul în sine şi urmările sale erau cele care contau. De aceea, întâlnirea de duminică, în parcul oraşului meu natal, mi-a stârnit emoţie şi o melancolie aparte vis-a-vis de perioada liceului. Am discutat aproape o oră cu doamna profesoară, atingând şi subiectul "societatea în care trăim". Tocmai dumneaei, pe care o ştiam patrioată convinsă, să se schimbe? Mi-a spus ce a văzut în alte ţări, cât de frumos şi civilizat trăiesc norvegienii, cât de ospitalieri şi liniştiţi sunt polonezii, cât de frumos se poartă suedezii în general. Peste tot, curăţenie, linişte, armonie. Întreabă-mă acum dacă aş vrea să părăsesc ţara mea, şi-ţi voi răspunde cu totul diferit faţă de ce ţi-aş fi răspuns acum vreun an şi ceva. Acum aş spune un DA răspicat, fie şi măcar pentru o perioadă mai scurtă, cum ar fi în luna iunie spre final, cînd în nordul Norvegiei se celebrează vestitele Nopţi Albe. Adică Soarele este prezent pe cer şi la ora 11 noaptea, şi ai parte numai de vreo 3 ore de întuneric. În opoziţie cu luna decembrie, când Soarele stă pe cer numai 3 ore, şi restul e noapte totală. O noapte în care nu ţi-ar fi teamă că -ţi dă cineva un mai în cap, îţi fură poşeta şi la final te mai şi înjunghie, să fie sigur că nu suni poliţia, care oricum mai-mai că i-ar da dreptate hoţului....

Aşa că dau mare dreptate celui care a scris "Toamnă mohorâtă" la status, pentru că exact asta simt că este România. O toamnă friguroasă, ploioasă şi gri. Una foarte timpurie şi nesfârşită.

La graniţă.

Descopăr în mine o tot mai mare durere. Durere care nu mai poate sta închisă, ci se manifestă tot mai mult. O suferinţă de -a dreptul atroce. Durerea de a nu fi iubit şi respectat aşa cum eşti, cu calităţi şi defecte. Lipsa candorii, a mângâierilor la ceas de seară şi în prag de dimineaţă, absenţa unui simplu gest de a duce un om până la doctor şi de a sta cu el, pentru a se simţi şi el, odată măcar, suficient de iubit. Măcar să însemn 1% cât cei din trecut...

Mă doare că oamenii de lângă mine nu ştiu să preţuiască, să valoreze iubirea, în toate formele ei. Nu au dobândit, dar nici nu vor să deprindă - duhul blândeţii, capacitatea dumnezeiesc de frumoasă de a ierta mereu. Mă consolez cu gândul că nici eu nu sunt perfectă, dar că atât pot gândi ei. Suficient doar cât să scoată cuvinte urâte şi jignitoare pe gură. După ce ajungi un prizonier în propriul "eu", apreciezi calităţi pe care altă dată nu le considerai chiar vitale la un om: credinţă, modestie, bun-simţ, blândeţe, dărnicie, empatie.

De mai bine de doi ani duc un " război nevăzut" (acesta este, dealtfel, şi titlul cărţii scrise de un călugăr sfânt, Nicodim Aghioritul, carte pe care am citit-o din scoarţă-n scoarţă în 2001). Dar dacă în carte este vorba de războiul pe care omenirea-l duce cu duhurile răului, cu diavolul, cu ispitele acestuia, eu tratez o altă problemă. Cred că de doi ani şi ceva, duc un război nevăzut cu mine însămi. Cu incapacitatea mea de a mă rupe de ceea ce ma doare şi mă răneşte, cu laşitatea mea de a o lua de la capăt, şi de a dispărea într-un loc...unde văd cu ochii. De a învăţa să mă respect şi să mă iubesc aşa cum sunt.... pentru că am ajuns atât de jos psihic, încât din lipsa aprecierii celor de lângă mine, din cauza răutăţii şi a nepăsării lor, din cauza cuvintelor lor folosite numai în scop de a mă dărâma - nu mai ştiu nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce rol vreau să descopăr că am pe lumea asta. Păcat că oameni mai mari ca tine nu vor să înveţe frumuseţea modestiei, a bunătăţii (măcar cu cei apropiaţi) şi sunt atât de plini de sine şi atât de siguri pe frumuseţea lor exterioară şi chipurile -interioară, încât se îneacă în propriul orgoliu, se hrănesc cu el, se menţin în viaţă doar cu această mândrie urâtă, care le mănâncă, le consumă tot ce ar putea avea mai frumos în suflet! Păcat că acei oameni se pudrifonează toată ziua în oglindă, îşi mângâie tenul brăzdat de furia interioară, clipesc ca pisicile aristocrate în sticla aceea care nu le oferă înapoi decât o imagine ştearsă, goală, fără sentimente curate, fără curăţenie sufletească.

Şi tocmai oamenii aceia sunt cei care vin cu scuza urâtă, dureroasă, lamentabilă: "tu ne-ai provocat să te jignim", "tu mi-ai zis cutare lucru", "dacă tăceai, nu ţi-aş fi spus nimic", de parcă ideea vieţii acesteia este să ţii tot în tine, să te usuci pe dinăuntru, în timp ce ei, oamenii la care ţii şi pe care -i consideri atât de apropiaţi sufletului tău, să-şi continue viaţa DOAR aşa cum vor ei, fără niciun cuvânt, ca şi cum în relaţiile astea interumane, fiecare face doar ce vrea, chiar dacă asta ar însemna să ne zdrobim ţeasta unul la altul zilnic... că doar na... cât mai e şi asta?

Empatia s-a născut din iubirea dintre oameni. Cred că este unul dintre cele mai frumoase sentimente, şi de departe una dintre cele mai frumoase calităţi omeneşti. Dicţionarul Explicativ Român (DEX) defineşte această caracteristică umană: EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. 3. Identificare, prin trăire, cu alte persoane. 4. Formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiție; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. Cred că punctele 3 şi 4 sunt cele mai apropiate de calitatea la care mă refer eu. Mai pe româneşte, mă pun în locul unui om, şi fac tot posibilul să-i înţeleg toate stările sufleteşti şi nu numai, observând atent prin ce trece acel om în viaţa lui, ce-l determină să aibă acele trăiri, şi cum aş reacţiona eu în situaţiile în care se află el. Pentru că poate pe moment, îl critic în sinea mea şi spun că reacţionează greşit cel care plânge mereu şi nu are încredere nici în el, nici în nimeni. Dar ajungând să-l cunosc mai bine, realizez că acel om este mereu jignit când spune unor oameni lucruri adevărate, care lor bineînţeles că nu le convin. Pătrund mai tare în sufletul lui şi văd că omul acela este pur şi simplu ajuns la saturaţie. Vrea să uite! Vrea să fie în orice loc unde se poate manifesta aşa cum simte! Unde ştirile cu tzâtze goale nu sunt considerate o chestie interesantă, demnă de luat-aminte, că poate va fi nevoie, cine ştie... unde faptul că Anca Pandrea şi Iurie Darie făcând sex sălbatic nu este considerat un lucru de lăudat! Unde nu se consideră prostie faptul că nu vrei să iei aminte aşa ceva, şi vrei să glumeşti, vrei să atragi şi tu atenţia poate, tocmai pentru că nişte oameni ţi-au furat încrederea în tine şi tu simţi că începi să o ai tot mai tare, şi vrei să fi alintat de cei dragi ţie. Unde nu sunt căutaţi numai oamenii duri, consideraţi mereu puternici. Pentru că puternici pot să fie şi cei mai sensibili şi uşor-de-rănit oameni aşa ca mine. Nu e o virtute să fi sensibil la cuvinte, dar oare aşa ne-a învăţat societatea asta? Că omului trebuie să îi fie frică, groază să întrebe ceva, sau să spună o părere proprie, pentru că s-ar putea să se aleagă cu o înjurătură, o jignire, o ameninţare??? Asta este viaţa cu cei apropiaţi, dragi, rude, familie, nepoţi etc samd... în secolul 21???? Am eu o problemă de adaptare la noile caracteristici ale societăţii din care pretind că fac parte? Aşa se trăieşte mai nou? Cu frică, deziluzii, atenţie la orice spui...? Nu poţi să spui pe faţă ce nu-ţi convine, fără să te trezeşti jignit? E şi asta o artă...să vrei să te pui în locul celui de lângă tine şi cu orice risc, să o faci.

Chiar dacă nu am dreptate şi greşesc mereu, unde este duhul blândeţii? Unde este calitatea de a-l face pe un om să-şi admită greşelile şi neîncrederea, prin blândeţe, sinceritate, iubire. Pentru că am mai zis-o de multe ori şi o repet: pe un om îl faci să se simtă mult mai prost vis-a-vis de ceea ce a făcut, dacă după o greşeală, de cele mai multe ori neintenţionat făcută, te comporţi frumos şi blând cu el. Dar desigur, doar dacă acel om are ceva bun-simţ în el. Şi vreau din tot sufletul să cred că eu am, deşi cu siguranţă că au fost şi dăţi când poate, nici eu nu am excelat la acest capitol. Dar mă simt ok totuşi, aşa cu toată neîncrederea pe care au vrut să mi-o insufle alţii, criticându-mă la orice pas, pentru că D-zeu ştie că n-am făcut nimic care să merite jigniri urâte, şi susţin sus şi tare asta! Se pot găsi multe alte căi pentru a-i arăta unui om că greşeşte ( omul fiind în acest caz eu), nu acestea!!! Dacă pentru neîncrederea mea în mine şi în alţii, izvorâtă din câţiva ani în care am fost acuzată că nu am dus la bun sfârşit nişte proiecte de viaţă, din dezamăgirea creată de nişte oameni pe care i-am crezut aproape de mine mereu, din faptul că de durere, poate am dezamăgit şi eu oamenii de lângă mine, dacă pentru toate astea, eu trebuie să plătesc cu lacrimi, cu primirea tuturor jignirilor existente pe Terra, atunci, când probleme mai grave s-ar ivi, probleme de viaţă, în adevăratul sens al cuvântului, atunci ... aş ajunge la spital?

Când ajungi să trebuiască să-ţi câştigi iubirea, aprecierea celor apropiaţi, care nu vor cu niciun chip să te accepte şi iubească aşa cum eşti, dar nici nu te ajută să te schimbi în bine - consider că aproape totul e pierdut. Atunci când trebuie să plăteşti cu zile întregi de tăcere, indiferenţă - ca pedeapsă pentru ce -ai "îndrăznit" să faci sau să zici, dacă se ajunge într-o relaţie interumană, în afară de cea "părinte-copil" la a fi pedepsit pentru că eşti doar tu însuţi într-un moment mai bun sau mai rău al vieţii tale (depinde foarte mult şi de ceilalţi de lângă tine!) - aproape tot ce poate fi frumos e compromis. Te trezeşti din nou singur, adormi singur, deşi în jurul tău roiesc necontenit aşa -zişii oameni apropiaţi.

PS1: Nu am o problemă de caracter. Am doar o neîncredere tacită, care poate fi înlăturată doar cu fapte frumoase şi cuvinte bune, chiar dacă o mai iau pe arătură până-mi revin complet.

PS2: În mod normal, nu sunt atât de închisă la minte, încât să acuz doi mari actori (precum Anca Pandrea şi soţul ei, marele actor şi regizor Iurie Darie) că vor şi ei nişte publicitate, nişte bani. Dar totuşi, unde ajungem? Unde e decenţa? Dacă nu ar fi existat şi alte căi de a face bani în Românica asta dragă, le-aş fi dreptate. Dacă o fac pur şi simplu de plăcere, pot să o facă între cei patru pereţi ai dormitorului lor. În toate felurile, poziţiile şi ne-poziţiile. Nu e nevoie să dezguste o lume întreagă, că nici nu au inventat ei sexul la 70 de ani, şi nici nu se sfârşeşte lumea acum, şi trebuia să văd eu cum doi oameni, una cu ţâţele pe la genunchi, şi altul care nu-şi mai găseşte "handragelul" - vor să arate României cum se face sex la vârsta a treia. Cred că ne puteam imagina şi noi cam cum se face. De fapt, e un caz de " haz de necaz", dacă vreţi. E "râsu -plânsu", asta e! Lucruri precum "Saint Paraschiva of Iasi" pe Facebook şi "Sex cu Ancuţa şi Iurică" nu fac decât să ne arate cât de degradată e societatea românească şi în general. Pupul pe microfon şi pozele cu Mădălina Manole în sicriu, în timp ce cel pozat zâmbeşte, mă fac să mă gândesc cu groază că asta e lumea în care trăiesc eu. În care astfel de lucruri sunt considerate normale, banale chiar. Şi atunci, de ce mă miră că cei apropiaţi abundă de violenţă verbală,, şi cu cât mai neajutorat te simt, cu atât mai tare te afundă în suferinţă?

Închei cu nişte vorbe de duh, găsite pe net, care mi-au atras atenţia în mod plăcut, şi care m-au făcut să sper că mai există şi bunătate undeva în lume. Că mai există şi oameni care nu urăsc, nu doresc să moară capra vecinului, care îşi fac dreptate şi vor să ajungă undeva, fără ca, în drumul lor spre succes, bani, familie, viaţă, să rănească intenţionat pe alţii, cu scuza că: "astea-s vremurile, altfel nu ajungi nicăieri!" Că nu e chiar singura opţiune, cred eu. Şi de aia Dumnezeu, Universul, vine în întâmpinarea oamenilor de genul acesta. Ei au noroc şi succes pentru că au sufletul curat, neîntinat de răutăţi cotidiene, şi-şi creează automat o karmă bună, pozitivă. Iar Universul le răspunde cu bine. Altfel, cum se explică de ce toţi oamenii care-au ajuns undeva prin a face rău, sfârşesc la un moment dat (dacă nu ei, atunci alţi membri din familie care urmează) - foarte rău? De ce?

Iată vorbele:
"Cred ca am ajuns la concluzia ca sunt un om slab. Pentru ca nu stiu sa castig. Deoarece de cele mai multe ori ma imbat cu apa rece devin atat de naiv si pe romaneste"un copil prostut ", ca mai nou ma alint singur, ca sa mai diminuez din elementele negative. Lucru care pe mine ma face sa fiu bucuros, linistit si impacat este atunci cand vad oameni mai buni ca mine,c u o dragoste mult mai mare si cu un respect deosebit.Unde nu este dragoste,ura si-a facut prezenta. Însă cel mai de pret lucru pentru mine este Dumnezeu."

"Fii intotdeauna ceea ce esti, iar daca aceasta nu e deajuns pentru cineva, acel cineva nu e deajuns pentru tine!"

"Este mai intelept asupra vietii nu acela care a trait-o mai mult ci acela care s-a uitat mai mult cum o traieste..."


I NEED A

HAPPY ENDING

!!!

Murim....ca mâine. De ce nu iubim azi?

Mai vin şi vremuri dintr'astea, când te doare sufletul şi când vrei doar sa uiţi tot: orgoliu, răutate,
nepăsare. Mie uneia nu-mi mai pasă, oricum...

Inima mea e tristă
de Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristata,
Si-n lacrimi inecata,
La fericiri trecute gindeste in zadar!
Placere, multumire,
Viata, fericire,
Le-am gustat.
A lor lipsa acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbara-n chinuri,
Si bucuria noastra in otravit venin!
Cat rau dupa-atat bine!
Asa furtuna vine,
Cand soarele zambeste, cand cerul e senin.
Adio! N-am cuvinte
Sa-ti arat tot ce simte,
In astfel de minuturi, mahnit sufletul meu,
E o durere mare,
Si suferinti, pe care
A le simti pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cat de mult amara
Viata o sa-mi para!
Minuturile veacuri o sa le socotesc.
A oricarei zi raza,
Noi lacrimi o sa vaza,
Cand pe straine tarmuri strain o sa traiesc!
Spune-mi insa, iubita,
Cand inima-ti lipsita
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Placerile gustate?
Simtirea se va stinge,
si nu-l vei mai dori?
Asta lege obsteasca
Se cade sa-ngrozeasca
Amorul, care vremea atata l-a-ntarit?
In ce loc, pe ce cale,
Calcand pasur'le tale,
Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Durerea cea mai mare
Nu poate sa omoare:
Pe-a mea care-a-ntrecut-o?
Dar tot nu pot sa mor!
A! de-i mai tinea minte
Atatea juraminte,
Imi vei mai pastra, poate, o urma de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cand seara tu vei merge
Pe campuri, a culege
Flori tinere ca tine,
s-acoperi fruntea ta,
Daca din intimplare
Vei nimeri o floare,
Ce poarta un scump nume,
ce-i zic nu-ma-uita,
Atunci, atunci gandeste
De mine ca-ti vorbeste:
Asta-mi este nadejdea si de-asta mai traiesc:
Eu tot cred ca e-n fire
Acea compatimire,
Ce inimile leaga cu lantul sufletesc.

Murim... ca mâine
de Magda Isanos


E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.