Cel puţin asta apare pe site-ul formaţiei "The White Stripes" . O declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de greu de ... digerat de către fanii înfocaţi ai trupei. Potrivit NewsIn, membrii celebrei formaţii au anunţat că se vor despărţi şi că nu vor mai scoate albume muzicale împreună.
"Motivul pentru care au hotărât să se despartă nu are legătură cu diferenţele artistice dintre cei doi sau dezinteresul faţă de trupă. Nu este vorba nici de probleme de sănătate, atâta vreme cât Meg şi Jack se simt bine şi sunt într-o formă fizică bună. Este vorba de o sumă de motive, dar în principal, cei doi doresc sa păstreze ce este frumos şi special în trupă, iar asta trebuie să rămână aşa", se arată în comunicatul postat pe site-ul trupei şi semnat de Meg şi Jack.
"Frumuseţea artei şi a muzicii este aceea că poate rezista la nesfârşit, dacă şi oamenii îşi doresc acest lucru", au conchis cei doi.
În peste cei 13 ani de activitate, trupa americană "The White Stripes" a lansat şase albume, pentru care au câştigat cinci Grammy şi un Brit Award.
Mai jos, unul dintre single-urile reprezentative The White Stripes.
L-am auzit cu toţii prima dată anul trecut, prin august, alaături de B.o.B, cu Nothin' on you. Am ştiut de atunci că nu va fi primul şi ultimul single lansat. Ca dovadă, Peter Gene Hernandez, aka Bruno Mars revine în forţă în 2010, de data aceasta alături de Travie McCoy, la piesa "Billionaire". Un beat excelent, o melodie care îi pune în valoare cum nu se poate mai bine, calităţile vocale. Săptămânile trecute, auzind întâmplător piesa la un post de radio, mă gândeam că e păcat că Bruno s-a lansat atât de târziu în muzică... talentul lui putea fi exploatat de mai demult. Şi poate că aşa e, dar ceea ce nu-mi puteam imagina eu e că Bruno ar avea numai vreo 25 de ani!!! Eu îi dădeam pe puţin 30!
Băiatul asta are o apariţie interesantă. Fetele de până în 21-22 de ani ştiu foarte bine ce spun. Le atrag ochii mari şi surâsul şăgalnic al hawaiian-ului. Apariţia sa exotică este memorabilă. Dar pentru una ca mine, care caută să cunoască stilurile muzicale de pe tot globul, Bruno este doar un as într-ale muzicii. Şi nici n-are cum să nu fie, din moment ce provine dintr-o familie de muzicieni....în casa părintească, Bruno a ascultat de mic copil genuri muzicale dintre cele mai diverse...începând de la reggae, până la rock.
Se declară un mare fan al Regelui Rock n Roll, Elvis Presley. Talentul şi şansa au făcut ca Bruno să fie ales pentru rolul de Little Elvis într-un articol din tabloidul hawaiian MidWeek, în 1990. Dacă îl întrebi despre viaţa şi sursele sale de inspiraţie, îţi va răspunde: " Faptul că m-am născut şi am crescut în Hawaii, m-au făcut să fiu bărbatul care sunt astăzi. Obişnuiam să particip la multe concerte susţinute de formaţia din care făcea parte tatăl meu. Toţi membrii familiei mele cântă, fiecare la câte un instrument. Unchiul meu este un veritabil chitarist, tata este un percuţionist incredibil, fratele este un toboşar desăvârşit, de fapt, el chiar cântă în trupa mea. Am tot fost înconjurat de muzică toată viaţa." Astfel că, după absolvirea liceului, în 2003, era oarecum de aşteptat ca Bruno sa facă pasul cel mare: mutarea în Los Angeles, California, se pare că i-a fost prielnică şi că a dat roade, în cele din urmă.
Acolo, a început să compună piese pentru artişti precum Alexandra Burke, Travie McCoy, Adam Levine de la Maroon 5, Brandy şi Sean Kingston, precum şi pentru Flo Rida, a cărei melodii compuse de Bruno, a ajuns un hit internaţional (Right Round).
Albumul de debut semnat Bruno Mars, intitulat "Doo Wops and Hooligans", a fost lansat pe 5 octombrie, cu doar 3 zile înainte ca artistul să-şi serbeze cea de -a 25-a zi de naştere. Primul extras pe single se numeşte Just the way you are, şi reprezintă o minunată declaraţie de dragoste. Practic, iubitul îţi confirmă că te place exact aşa cum eşti, chiar dacă tu, ca femeie, mai încerci din când în când, să-ţi ascunzi micile defecte fizice... şi că ar fi bine să nu te mai chinui să faci asta, pentru că eşti frumoasă şi cu păru-n ochi, şi cu zâmbetul mai ciudat, şi cu ochii mai mari sau mai mici decât crezi tu că ar trebui să-i ai. Adică te place cu toate acele lucruri care ţie însăţi nu-ţi plac la tine.
Chiar dacă single-ul a fost lansat pe 19 iulie 2010, urcând vertiginos încă din prima săptămână în Billboard Hot 100, videoclipul a fost lansat de abia pe 8 septembrie. A meritat însă aşteptarea, pentru că Bruno a venit cu ceva nou, nemaivăzut. Un fel de artă. Regizorul Ethan Lader foloseşte un concept insiprat din arta Erikăi Iris Simmons, şi anume portrete aduse la viaţă prin intermediul benzii de casetă audio. Un alt punct forte al videoclipului îl reprezintă prezenţa frumoasei şi exoticei Nathalie Kelley (foto mai sus), micuţa australiancă cu origini peruane, pe care aţi putut-o vedea şi în Fast and Furious 2.
Cred că mai presus de originalitatea videoclipului şi de sound-ul nice and soft al melodiei, stă mesajul acesteia. Dacă eşti femeie, vei înţelege perfect ce vreau să spun. Nu există sentiment mai reconfortant şi liniştitor, decât acela de a şti, de a simţi din toată fiinţa ta, că eşti plăcut, iubit, exact pentru ceea ce eşti, atât fizic, cât şi psihic.
PS: Poate te întrebi cum de a ajuns Peter Gene Hernandez tocmai la numele de scenă Bruno Mars? Cu ce ocazie şi cam ca ce chestie? Ei bine, află că familia sa îl poreclea de micuţ Bruno, pentru că era mic şi gras întocmai celebrului pe atunci wrestler - Bruno Sammartino. Un mic joc de cuvinte, şi iese Bruno Mars. Pe care îl iertăm pentru faptul că la un concert susţinut în septembrie 2010, a fost găsit cu o oareşcare doză de cocaină. A recunoscut că este prima dată când şi-a dorit să încerce aşa ceva... şi a promis că n-o să mai facă. Că doar, vorba aia...poţi să placi pe oricine "just the way he/she is", dar nu cu tot cu prafuri.
Asa cum am tot observat de ceva vreme incoace, industria muzicala este bombardata la propriu cu tot felul de noi proiecte muzicale, fiecare dintre ele purtate prin diferite studiouri de productie. Ceea ce nu inseamna ca toate "demersurile" muzicale sunt si de calitate, sau ca transmit ceva. Ei bine, in aceasta perioada de tranzitie din punct de vedere muzical, intalnim insa, doi tineri talentati, cu picioarele pe pamant, dar si foarte ambitiosi.
Numele lor de scena sunt "Da Fleiva" si "Bijue", primul dintre ele fiind totodata partea barbateasca al acestui team si "ultimul reprezentand pata de culoare, si cea care da nuanta de feminitate si "that sexy-girlish-sweet something" al grupului. "Da Fleiva" este deja bine pozitionat in industria muzicala, fiind cunoscut mai mult ca si producator. Si-a creat deja un nume in acest sens, fiind cel ce a colaborat si respectiv compus muzica pentru multe nume sonore din Romania printre care si Sonny Flame, Dj Robert Georgescu & Lara, Jimmy Dub, Toniq, DeepSystem, etc. Totodata, Da Fleiva este cel ce a facut si multe remixuri devenite oficiale, printre care si cel al imnului "Liberty Parade" 2010, care apoi a intrat pe compilatia cu acelasi nume.
Ultimul featuring cu baietii de la DeepSystem pe piesa "Arabesque", lansata acum doua luni a fost bine primita de catre ascultatori, strangand aproape doua sute de mii de vizualizari pe Youtube, la fel de bine primita si la unele dintre radiouri unde a ai intrat in top. La Vibe Fm ocupa pozitia #17, iar la ImpactFM pozitia #1.Tot impreuna lucreaza si la studioul de productie (Jhaps Production by TuSiRomania), unde produc piese pentru artisti din tara si din strainatate.
Da Fleiva, pe numele sau adevarat Flavius, a imbratisat muzica incepand cu varsta de 7 ani cand a inceput cu participarea sa la "Tip Top Mini TOP", iar apoi cu trecerea anilor a cantat pe diferite stiluri muzicale si bineinteles avand compozitia proprie. Considerand ca este timpul sa produca in continuare muzica si pentru el, a luat viata acest nou proiect impreuna cu "Bijue", care deopotriva, iubeste muzica inca de mica avand un real talent. Astfel, nu a mai durat mult, pana cand a fost la randu-i, descoperita de cei de la TuSiRomania.
Talentatii artisti au lansat deja primul lor single intitulat "What you gonna do",saptamana trecuta in cadrul emisiunii "Neata cu Razvan si Dani" de la Antena 1. Cei doi isi doresc sa fie pe placul publicului si bineinteles, sa incante cu prezenta lor - showbiz-ul romanesc.
1999. Dacă memoria mă mai slujeşte bine, să tot fie vreo 11 ani de atunci. De când, ca o Albinuţă obsedată de cât nectar a cules, fredonam în faţa oglinzii, a televizorului, la masă, în pauze la şcoală, în timpul temelor acasă, cu acelaşi elan şi zel creator Why does it always rain on me? (De ce plouă mereu numai peste mine?) N-aveam motive să fiu în depresie, nici nu eram, şi nici nu pot numi această piesă o melodie pentru depresivi. E mai degrabă o melodie melancolică. Te face să te întrebi de ce numai ţie, dintre toţi, îţi merge rău? De ce nu poţi întoarce zilele frumoase înapoi? De ce nu te mai poţi bucura de prezent? Vreun motiv să simt astfel de sentimente triste? Nicicum. Dar mă confundam cu ea, cu sound-ul plăcut urechii, cu vibraţiile versurilor, cu muzicalitatea lor, conceptul videoclipului, tot. Ironia sorţii... de unde aveam să ştiu că peste ani, versurile şi sound-ul piesei mi se vor potrivi atât de bine! ...
Travis. Ei mi-au marcat adolescenţa. Am zis-o şi pe celălalt blog, o spun şi o voi mai spune şi de aici încolo...pentru mine şi nu numai, cei patru scoţieni din Glasgow şi muzica lor indie-rock, mi-au înfrumuseţat existenţa, mi-au adus speranţă acolo unde nu mai era, mi-au redat doza de optimism necesară, în momentele în care o pierdusem. Deci da. Dacă vă întrebaţi cumva: "Există muzică terapeutică în curentul indie-rock?", nu vă mai chinuiţi s-aşteptaţi un răspuns clar, validat, sondat, verificat. Există.
Începând de la "The Man Who" (atunci am făcut eu cunoştinţă cu ei, deşi acesta era cel de-al doilea album al lor, precedat fiind de " Good Feeling" în 1997, şi urmat de "The Invisible Band" în 2001), absolut tot ce s-a născut sub marca Travis a avut însemnătate pentru mine, dar şi pentru şi alte milioane de europeni, sud-americani, asiatici, africani, australieni şi chiar nord-americani (unde se ştie cât de greu "pătrund" europenii, muzical vorbind). Peste ani, aveam să înţeleg. Travis reprezintă acel tip de grup muzical, formaţie, band - care nu are nevoie de prea multe confirmări din partea revistelor de specialitate, nu necesită prea multe apariţii la TV şi la radio, nu simte nevoia să epateze în vreun fel. Fanii lor nu simt nevoia acută de a arunca cu obiecte pe scenă, şi n-o să-i vezi bând la concerte până la leşin. Şi asta nu înseamnă nicidecum că nu au succes. Cu Travis totul e un pic mai ciudat, parcă, mai...altfel, şi tocmai asta îi face să fie atât de aparte, atât de unici. Atât de copiaţi de Coldplay şi Keane. Ironia face ca solistul trupei Coldplay, Chris Martin să recunoască live, la radio, în 2004, că sursa principală de inspiraţie şi deschizătorii de drumuri pentru ei şi multe alte formaţii - a fost Travis. Tot ironia face ca solistul trupei Keane să-l invite personal pe Fran Healy, leader-ul Travis, să cânte în deschiderea concertelor formaţiei cu pricina - din vara anului 2009, în S.U.A. Iar Fran a dat curs invitaţiei, deşi ar fi trebuit ca lucrurile să stea exact pe dos...
Pe Fran Healy, solistul trupei, o să- l vezi pe Youtube, pe blogul personal, dând eventual câteva interviuri în reviste, dar o să ai senzaţia că îl cunoşti de o viaţă, că ai vorbit cu el de câteva ori, sau că, cel puţin, îl găseşti un om tare simpatic, cu care ai putea vorbi ore în şir despre orice: de la avioane până la agricultură, de la femei până la filme de comedie... toate, cu acelaşi accent scoţian caracateristic, de care nu vrea să scape nici în ruptul capului, pentru că, spune el, nu vrea decât să fie el însuşi în tot ceea ce face. Chiar dacă ceva tip îşi petrece şi la New York, unde deţine un apartament în Manhattan, şi înregistrează piese în studio. Nu te aştepta, însă, să-l găseşti prea mult zăbovind la New York. Şi nici la Glasgow, acasă la mama sa. Oricât de patriot ar fi, îţi va răspunde imediat: " Nora şi Clay m-aşteaptă la Berlin"! Şi va pleca într-acolo cît ai zice..Travis! Din 2000, solistul de 37 de ani (n.23.07.1973) are o relaţie cu make-up-artista germană Nora Kryst şi locuieşte de câţiva ani buni cu ea la Berlin. Cea mai mare împlinire a sa, după propriile sale afirmaţii, nu este însă, succesul mondial cu Travis, ci momentul când a devenit tătic: în 2006, pe 10 martie, Nora a dat naştere unui băieţel, căruia, se pare, i-a fost foarte greu să primească un nume din partea părinţilor, care cu chiu cu vai, s-au hotărât şi-au zis în cor: Clay! De-acolo şi albumul din 2007 al băieţilor, "The Boy with No Name" (Băiatul fără nume), album ce-a obţinut numai critici pozitive din partea publicului şi a celor avizaţi în domeniu. Travis se întorceau la vechile rădăcini, mai puţin rock, şi mai mult indie. Era gura de aer proaspăt aşteptată de fani, după mai mulţi ani de la "12 Memories" din 2003, şi colecţia de "Singles" din 2004.
"Ode to J. Smith", lansat în Septembrie 2008 abundă de rock, dar şi de piese indie-pop, un fel de melange foarte reuşit între vechi şi nou. Lansarea albumului înseamnă pentru Travis şi un nou contract cu o altă casă de discuri, însă Fran anunţă că a terminat relaţia cu Independiente Music în mod amiabil.
De atunci şi până acum, băieţii (Fran Healy, Andy Dunlop, Neil Primrose şi Dougie Payne) au fost prezenţi la gig-uri în toată Europa şi America, iar de un an încoace, gig-urile sunt susţinute în speţă de Fran şi Andy, care au şi lansat împreună un album live acustic.
De-a lungul anilor, presa a tot stat pe urmele formaţiei, şi în special a lui Fran. După cum el însuşi afirmă recent în revista The Sun (http://www.thesun.co.uk/sol/homepage/showbiz/music/3154561/Travis-frontman-Frans-his-own-man.html), întrebat fiind mai mereu când are de gând să-şi lanseze un album solo, Fran răspundea surprins, zâmbind: "Niciodată. De ce aş face asta? Doar mă aflu în cea mai bună formaţie din lume!" Dar anul trecut, aşa dintr-odată, s-a decis că...e timpul.Apoi continuă. " De mic sunt în Travis. Cred c-aveam nevoie de o pauză. O pauză...artistică."
Zis şi făcut. Fran şi-a luat jucăriile (a se înţelege ideile, conceptele, sentimentele) şi s-a jucat cu ele până a obţinut un produs care i s-a părut suficient de omogen încât să inducă publicului larg o idee mai clară despre cine este Fran Healy. Şi, cum se ştie că, pentru a obţine o mâncare bună, trebuie să adaugi şi un pic de condiment, Fran l-a "adăugat" în primul său album solo, pe nimeni altul decât... celebrul Beatle, Sir Paul McCartney. Rezultatul? "Wreckorder" şi o promisiune din partea lui Fran că va deveni vegetarian, de dragul lui Paul.
Aşa sau nu, "Wreckorder" merită toată atenţia. Lansarea oficială va avea loc pe 5 Octombrie 2010. Primul single extras, Buttercups a fost deja lansat, iar videoclipul nu va dezamăgi fanii (ca şi în "Selfish Jean" de pe "The Boy with No Name", umorul nu lipseşte). Filmat la New York, în regia lui Josh Miller, are toate elementele pentru un loc fruntaş în rândul pieselor cu iz indie-pop-rock. Pe Wreckorder (un joc de cuvinte între "wreck" (epavă) şi "order" (ordine), dar care se pronunţă în limba engleză aproape la fel ca şi "recorder" (magnetofon, aparat de înregistrare dar şi "persoană care înregistrează în studio) mai poţi asculta cu plăcere piese ca: "In The Morning", "Anything", "Moonshine", "As It Comes", "Holiday" şi "Rocking Chair".
Cine ştie? Cu puţin mai multă mediatizare decât până acum, Fran s-ar putea trezi, după nişte ani buni, din nou pe scena Brit Awards, mulţumind lui Dumnezeu, familiei şi bineînţeles lui Paul McCartney si producătorilor "Beatles" cu care a lucrat la acest album. În propriile lui cuvinte, mai nou în speţă nemţeşti " Achtung, achtung, here I come!!!"
ntru care au hotărât să se despartă nu are legătură cu diferenţele artistice dintre cei doi sau dezinteresul faţă de trupă. Nu este vorba nici de probleme de sănătate, atâta vreme cât Meg şi Jack se simt bine şi sunt într-o formă fizică bună. Este vorba de o sumă de motive, dar în principal, cei doi doresc sa păstreze ce este frumos şi special în trupă, iar asta trebuie să rămână aşa", se arată în comunicatul postat pe site-ul trupei şi semnat de Meg şi Jack.
