Monday, October 18, 2010

Oraşul Pumelor sau cum să "Leave your boyfriend(s) behind"...

"So let's go out late
Drink a lot,
Stay up past eight and then dance,
Dance all night,
Leave our boyfriends behind,
Leave our boyfriends..."


Prea mult timp liber se dovedeşte a fi de cele mai multe ori pentru unii, o pacoste. Asta pentru că deţii aşa o cantitate semnificativă din timp, încât nu ştii ce să faci cu ea. Ce urmează? Plictiseală (uitat la TV, ronţăit de zor, stat la PC, etc şamd) şi o plafonare şi-o ancorare în rutină, obişnuinţă... Şi da, recunosc că-n ultima vreme am avut timp berechet la dispoziţie şi nu l-am prea folosit în avantajul meu, însă o dată pe săptămână, consider că timpul meu este utilizat în cel mai bun mod: mă delectez cu o gaşcă de prieteni nebuni, haioşi, drăguţi, adevăraţi. Neah, nu vin la mine să bem suc, bere sau vin, nu mă sună la 12 noaptea să mă cheme la vreun party la unul dintre ei, nu facem shopping împreună şi nu ne spunem păsurile. Dar sunt totuşi, cei mai buni prieteni ai mei, la sfârşit de săptămână: ei sunt Jules, Ellie, Bobby, Andy, Travis, Laurie, Grayson, adică protagoniştii serialului american Cougar Town, difuzat pe canalul ABC, în fiecare miercuri (şi vizionat de mine pe www.serialepe.net la câteva zile după).


Am descoperit serialul ăsta acum vreo două luni, în timp ce căutam de zor să mai schimb cu ceva obtuzitatea de care suferea viaţa mea în acel moment. Titlul îmi sugera un serial de aventuri (cu copii mici, familia în excursie, primejdiile întâmpinate etc), din moment ce Cougar Town se traduce Oraşul Pumelor. Auzisem însă cu alte câteva luni în urmă pe la TV că acest cuvânt "cougar" mai are la americani cel puţin două semnificaţii. Una este numele unui oraş din statul Florida, iar cealaltă e ceva mai recentă, de ceva timp intrată în vocabularul lor uzual. Astfel, o "cougar" este o femeie trecută de 35 de ani care umblă după bărbaţi mai tineri, are o relaţie cu un bărbat mult mai mic decât ea ca vârstă, sau chiar se căsătoreşte cu acesta. Intrigată, dar şi foarte curioasă, am dat click pe primul episod (mă aşteptam la orice, dar nu la ce-am descoperit!): o adunătură de oameni atât de prietenoşi şi de haioşi, de la care, şi mai intrigant, chiar ai ce învăţa. Credeţi că cele două semnificaţii de care vă vorbeam nu se împletesc? Acţiunea serialului are loc în Florida - în acelaşi oraş amintit mai sus!

Cougar Town este povestea lui Jules Kiki Cobb, agent imobiliar, o femeie care la 20 de ani era măritată şi avea un copil, în loc să iasă la întâlniri precum colegele sale de generaţie. Acum, la 40 de ani, proaspăt divorţată, îşi doreşte cu ardoare să încerce aventurile pe care, douăzeci de ani mai devreme, le-a ratat. Va face asta cu ajutorul necondiţionat al prietenei şi colegei sale mai tinere de serviciu, Laurie, care o va scoate -n lume, la distracţie, şi al lui Ellie, vecina şi prietena ei de o viaţă- sarcastică, maritată şi mulţumită de simpaticul său soţ, Andy. Deşi vor fi şi câteva piedici în calea acestui proiect ( familia îi pune răbdarea la încercare: fostul ei soţ, Bobby, şi fiul lor, Travis, precum şi noul vecin, Grayson, divorţat la rândul său, care nu crede nici în ruptul capului, că Jules poate să-şi mai găsească vreodată pe cineva), prietenia dintre toate personajele devine din ce în ce mai evidentă, iar întâmplările haioase (precum acelea când se adună toţi şi joacă Penny Can, sau beau vin dimineaţa pe stomacul gol şi spun bancuri) dar şi cele emoţionante, nu lipsesc.

Povestea devine cu atât mai interesantă cu cât rolul principal, cel al lui Jules Cobb este interpretat de Courteney Cox Arquette (cea care a dat viaţă personajului Monica din Friends). Nici celelalte personaje nu sunt interpretate de actori necunoscuţi. Laurie e jucată de Busy Philipps, care a apărut în numeroase filme de comedie precum şi seriale: Dawson's Creek, White Chicks, American Dad!, How I met your mother, He's just not that into you etc. Bobby Cobb este interpretat de Brian van Holt, pe care l-ai văzut şi-n câteva episoade din Sex and the City, dar şi Martial Law, S.W.A.T, Black Hawk Down şi CSI Miami. Pentru Ellie însă, nici că se putea găsi o actriţă mai bună. Este vorba de Christa Miller, soţia producătoruluui Cougar Town - Bill Lawrence, care a mai apărut în seriale preum Fresh Prince of Bel Air, Party of Five şi Scrubs. Iar lista cu actori buni continuă...În sezonul 1, avem două apariţii speciale şi când zic speciale mă gândesc la Courteney Cox, care şi-a revăzut pe platourile de filmare, după ani buni, fosta colegă Lisa Kudrow, sau mai bine zis, Phoebe din Friends, (cu rol de medic dermatolog îngâmfat) dar a avut parte şi de prezenţa frumoasei Sheryl Crow, în rolul Sarei. Surpizele continuă şi-n sezonul 2, unde, încă din primul episod dăm ochii cu frumoasa Jennifer Aniston (Rachel în Friends), aici cu rol de medic psiholog. Cam la ce situaţii asistăm... numai voi vă puteţi da seama, urmărind serialul :)

Intenţionez să nu divulg mai multe detalii, pentru că mi-ar plăcea ca măcar câţiva dintre cei care -mi descoperă blogul şi nu au vizionat încă serialul, să-l urmărească. Ce vă mai pot divulga însă este că serialul este "condimentat" de apariţia lui Barb, o adevărată Cougar a oraşului, o devoratoare de bărbaţi, care o tachinează mereu pe Jules. Cougar Town se află deja la sezonul 2, episodul 4, însă de departe, unul dintre cele mai emoţionante şi frumoase momente a fost cel care a marcat sfârşitul sezonului 1: toţi prietenii împreună pe plajă, într-o seară, iar pe fundal, piesa care mi-a atras atenţia şi am vrut neapărat să aflu cine o cântă.

S-a dovedit că era vorba de Leona Naess, o cântăreaţă britanică la origine, dar care actualmente locuieşte la New York. A lansat patru albume până acum: Comatised, în 2000, I tried to rock you, but you only roll (2001), Leona Naess în 2003, şi Thirteens (2008/2009). În ianuarie 2010, artista a anunţat pe MySpace că a este însărcinată şi că intenţioneză să facă o pauză muzicală până când va simţi că are din nou ceva de spus. Iar piesa aceea de final de sezon 1 a Cougar Town se numeşte " Leave your boyfriends behind": o invitaţie la distracţie şi realizarea importanţei prezentului, toate astea pe un sound soft-soul. De atunci, versurile şi muzica ei au o rezonanţă aparte pentru mine, pentru că reuşesc să-ţi inducă o stare anume, de linişte interioară, urmată de melancolie, tristeţe, realism, culminând cu optimism, încredere şi vitalitate. Şi sentimentul că prietenia dintre oameni este asemenea unei pietre preţioase, care trebuie păstrată cu cea mai mare grijă posibilă.





Şi da, câteodată trebuie să "leave our boyfriends behind" (nu pentru totdeauna, ci doar în unele momente ale zilei :p) pentru ne pune ordine în propria viaţă şi a nu ne pierde "eul" interior. Şi de ce nu, pentru a urmări încă-un episod din Cougar Town.

:)


PS: în caz că te plictiseşti, împrieteneşte-te pe Facebook cu Jules, Ellie and Co., şi joacă un Penny Can pe http://abc.go.com/shows/cougar-town/penny-can

Thursday, October 14, 2010

Life is a ...flower!




Zahareşti - 18 iulie 2010------>







<------Poiana Negri, 26 iunie 2010







Fălticeni, 25 iulie 2010------>








<-------- Voitinel, 23 septembrie 2010









Găineşti, 24 aprilie 2010 -------->







<-------- Botoşana, 13 mai 2010












Râşca, 1 mai 2010 -------->

Wednesday, October 13, 2010

La graniţă.


Descopăr în mine o tot mai mare durere. Durere care nu mai poate sta închisă, ci se manifestă tot mai mult. O suferinţă de -a dreptul atroce. Durerea de a nu fi iubit şi respectat aşa cum eşti, cu calităţi şi defecte. Lipsa candorii, a mângâierilor la ceas de seară şi în prag de dimineaţă, absenţa unui simplu gest de a duce un om până la doctor şi de a sta cu el, pentru a se simţi şi el, odată măcar, suficient de iubit. Măcar să însemn 1% cât cei din trecut...

Mă doare că oamenii de lângă mine nu ştiu să preţuiască, să valoreze iubirea, în toate formele ei. Nu au dobândit, dar nici nu vor să deprindă - duhul blândeţii, capacitatea dumnezeiesc de frumoasă de a ierta mereu. Mă consolez cu gândul că nici eu nu sunt perfectă, dar că atât pot gândi ei. Suficient doar cât să scoată cuvinte urâte şi jignitoare pe gură. După ce ajungi un prizonier în propriul "eu", apreciezi calităţi pe care altă dată nu le considerai chiar vitale la un om: credinţă, modestie, bun-simţ, blândeţe, dărnicie, empatie.

De mai bine de doi ani duc un " război nevăzut" (acesta este, dealtfel, şi titlul cărţii scrise de un călugăr sfânt, Nicodim Aghioritul, carte pe care am citit-o din scoarţă-n scoarţă în 2001). Dar dacă în carte este vorba de războiul pe care omenirea-l duce cu duhurile răului, cu diavolul, cu ispitele acestuia, eu tratez o altă problemă. Cred că de doi ani şi ceva, duc un război nevăzut cu mine însămi. Cu incapacitatea mea de a mă rupe de ceea ce ma doare şi mă răneşte, cu laşitatea mea de a o lua de la capăt, şi de a dispărea într-un loc...unde văd cu ochii. De a învăţa să mă respect şi să mă iubesc aşa cum sunt.... pentru că am ajuns atât de jos psihic, încât din lipsa aprecierii celor de lângă mine, din cauza răutăţii şi a nepăsării lor, din cauza cuvintelor lor folosite numai în scop de a mă dărâma - nu mai ştiu nici cine sunt, nici ce vreau, nici ce rol vreau să descopăr că am pe lumea asta. Păcat că oameni mai mari ca tine nu vor să înveţe frumuseţea modestiei, a bunătăţii (măcar cu cei apropiaţi) şi sunt atât de plini de sine şi atât de siguri pe frumuseţea lor exterioară şi chipurile -interioară, încât se îneacă în propriul orgoliu, se hrănesc cu el, se menţin în viaţă doar cu această mândrie urâtă, care le mănâncă, le consumă tot ce ar putea avea mai frumos în suflet! Păcat că acei oameni se pudrifonează toată ziua în oglindă, îşi mângâie tenul brăzdat de furia interioară, clipesc ca pisicile aristocrate în sticla aceea care nu le oferă înapoi decât o imagine ştearsă, goală, fără sentimente curate, fără curăţenie sufletească.

Şi tocmai oamenii aceia sunt cei care vin cu scuza urâtă, dureroasă, lamentabilă: "tu ne-ai provocat să te jignim", "tu mi-ai zis cutare lucru", "dacă tăceai, nu ţi-aş fi spus nimic", de parcă ideea vieţii acesteia este să ţii tot în tine, să te usuci pe dinăuntru, în timp ce ei, oamenii la care ţii şi pe care -i consideri atât de apropiaţi sufletului tău, să-şi continue viaţa DOAR aşa cum vor ei, fără niciun cuvânt, ca şi cum în relaţiile astea interumane, fiecare face doar ce vrea, chiar dacă asta ar însemna să ne zdrobim ţeasta unul la altul zilnic... că doar na... cât mai e şi asta?

Empatia s-a născut din iubirea dintre oameni. Cred că este unul dintre cele mai frumoase sentimente, şi de departe una dintre cele mai frumoase calităţi omeneşti. Dicţionarul Explicativ Român (DEX) defineşte această caracteristică umană: EMPATÍE s. f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realității prin identificare afectivă. 2. Tendință a receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viața eroilor din opere literare, filme etc. 3. Identificare, prin trăire, cu alte persoane. 4. Formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiție; interpretare a eului altora după propriul nostru eu. Cred că punctele 3 şi 4 sunt cele mai apropiate de calitatea la care mă refer eu. Mai pe româneşte, mă pun în locul unui om, şi fac tot posibilul să-i înţeleg toate stările sufleteşti şi nu numai, observând atent prin ce trece acel om în viaţa lui, ce-l determină să aibă acele trăiri, şi cum aş reacţiona eu în situaţiile în care se află el. Pentru că poate pe moment, îl critic în sinea mea şi spun că reacţionează greşit cel care plânge mereu şi nu are încredere nici în el, nici în nimeni. Dar ajungând să-l cunosc mai bine, realizez că acel om este mereu jignit când spune unor oameni lucruri adevărate, care lor bineînţeles că nu le convin. Pătrund mai tare în sufletul lui şi văd că omul acela este pur şi simplu ajuns la saturaţie. Vrea să uite! Vrea să fie în orice loc unde se poate manifesta aşa cum simte! Unde ştirile cu tzâtze goale nu sunt considerate o chestie interesantă, demnă de luat-aminte, că poate va fi nevoie, cine ştie... unde faptul că Anca Pandrea şi Iurie Darie făcând sex sălbatic nu este considerat un lucru de lăudat! Unde nu se consideră prostie faptul că nu vrei să iei aminte aşa ceva, şi vrei să glumeşti, vrei să atragi şi tu atenţia poate, tocmai pentru că nişte oameni ţi-au furat încrederea în tine şi tu simţi că începi să o ai tot mai tare, şi vrei să fi alintat de cei dragi ţie. Unde nu sunt căutaţi numai oamenii duri, consideraţi mereu puternici. Pentru că puternici pot să fie şi cei mai sensibili şi uşor-de-rănit oameni aşa ca mine. Nu e o virtute să fi sensibil la cuvinte, dar oare aşa ne-a învăţat societatea asta? Că omului trebuie să îi fie frică, groază să întrebe ceva, sau să spună o părere proprie, pentru că s-ar putea să se aleagă cu o înjurătură, o jignire, o ameninţare??? Asta este viaţa cu cei apropiaţi, dragi, rude, familie, nepoţi etc samd... în secolul 21???? Am eu o problemă de adaptare la noile caracteristici ale societăţii din care pretind că fac parte? Aşa se trăieşte mai nou? Cu frică, deziluzii, atenţie la orice spui...? Nu poţi să spui pe faţă ce nu-ţi convine, fără să te trezeşti jignit? E şi asta o artă...să vrei să te pui în locul celui de lângă tine şi cu orice risc, să o faci.

Chiar dacă nu am dreptate şi greşesc mereu, unde este duhul blândeţii? Unde este calitatea de a-l face pe un om să-şi admită greşelile şi neîncrederea, prin blândeţe, sinceritate, iubire. Pentru că am mai zis-o de multe ori şi o repet: pe un om îl faci să se simtă mult mai prost vis-a-vis de ceea ce a făcut, dacă după o greşeală, de cele mai multe ori neintenţionat făcută, te comporţi frumos şi blând cu el. Dar desigur, doar dacă acel om are ceva bun-simţ în el. Şi vreau din tot sufletul să cred că eu am, deşi cu siguranţă că au fost şi dăţi când poate, nici eu nu am excelat la acest capitol. Dar mă simt ok totuşi, aşa cu toată neîncrederea pe care au vrut să mi-o insufle alţii, criticându-mă la orice pas, pentru că D-zeu ştie că n-am făcut nimic care să merite jigniri urâte, şi susţin sus şi tare asta! Se pot găsi multe alte căi pentru a-i arăta unui om că greşeşte ( omul fiind în acest caz eu), nu acestea!!! Dacă pentru neîncrederea mea în mine şi în alţii, izvorâtă din câţiva ani în care am fost acuzată că nu am dus la bun sfârşit nişte proiecte de viaţă, din dezamăgirea creată de nişte oameni pe care i-am crezut aproape de mine mereu, din faptul că de durere, poate am dezamăgit şi eu oamenii de lângă mine, dacă pentru toate astea, eu trebuie să plătesc cu lacrimi, cu primirea tuturor jignirilor existente pe Terra, atunci, când probleme mai grave s-ar ivi, probleme de viaţă, în adevăratul sens al cuvântului, atunci ... aş ajunge la spital?

Când ajungi să trebuiască să-ţi câştigi iubirea, aprecierea celor apropiaţi, care nu vor cu niciun chip să te accepte şi iubească aşa cum eşti, dar nici nu te ajută să te schimbi în bine - consider că aproape totul e pierdut. Atunci când trebuie să plăteşti cu zile întregi de tăcere, indiferenţă - ca pedeapsă pentru ce -ai "îndrăznit" să faci sau să zici, dacă se ajunge într-o relaţie interumană, în afară de cea "părinte-copil" la a fi pedepsit pentru că eşti doar tu însuţi într-un moment mai bun sau mai rău al vieţii tale (depinde foarte mult şi de ceilalţi de lângă tine!) - aproape tot ce poate fi frumos e compromis. Te trezeşti din nou singur, adormi singur, deşi în jurul tău roiesc necontenit aşa -zişii oameni apropiaţi.

PS1: Nu am o problemă de caracter. Am doar o neîncredere tacită, care poate fi înlăturată doar cu fapte frumoase şi cuvinte bune, chiar dacă o mai iau pe arătură până-mi revin complet.

PS2: În mod normal, nu sunt atât de închisă la minte, încât să acuz doi mari actori (precum Anca Pandrea şi soţul ei, marele actor şi regizor Iurie Darie) că vor şi ei nişte publicitate, nişte bani. Dar totuşi, unde ajungem? Unde e decenţa? Dacă nu ar fi existat şi alte căi de a face bani în Românica asta dragă, le-aş fi dreptate. Dacă o fac pur şi simplu de plăcere, pot să o facă între cei patru pereţi ai dormitorului lor. În toate felurile, poziţiile şi ne-poziţiile. Nu e nevoie să dezguste o lume întreagă, că nici nu au inventat ei sexul la 70 de ani, şi nici nu se sfârşeşte lumea acum, şi trebuia să văd eu cum doi oameni, una cu ţâţele pe la genunchi, şi altul care nu-şi mai găseşte "handragelul" - vor să arate României cum se face sex la vârsta a treia. Cred că ne puteam imagina şi noi cam cum se face. De fapt, e un caz de " haz de necaz", dacă vreţi. E "râsu -plânsu", asta e! Lucruri precum "Saint Paraschiva of Iasi" pe Facebook şi "Sex cu Ancuţa şi Iurică" nu fac decât să ne arate cât de degradată e societatea românească şi în general. Pupul pe microfon şi pozele cu Mădălina Manole în sicriu, în timp ce cel pozat zâmbeşte, mă fac să mă gândesc cu groază că asta e lumea în care trăiesc eu. În care astfel de lucruri sunt considerate normale, banale chiar. Şi atunci, de ce mă miră că cei apropiaţi abundă de violenţă verbală,, şi cu cât mai neajutorat te simt, cu atât mai tare te afundă în suferinţă?

Închei cu nişte vorbe de duh, găsite pe net, care mi-au atras atenţia în mod plăcut, şi care m-au făcut să sper că mai există şi bunătate undeva în lume. Că mai există şi oameni care nu urăsc, nu doresc să moară capra vecinului, care îşi fac dreptate şi vor să ajungă undeva, fără ca, în drumul lor spre succes, bani, familie, viaţă, să rănească intenţionat pe alţii, cu scuza că: "astea-s vremurile, altfel nu ajungi nicăieri!" Că nu e chiar singura opţiune, cred eu. Şi de aia Dumnezeu, Universul, vine în întâmpinarea oamenilor de genul acesta. Ei au noroc şi succes pentru că au sufletul curat, neîntinat de răutăţi cotidiene, şi-şi creează automat o karmă bună, pozitivă. Iar Universul le răspunde cu bine. Altfel, cum se explică de ce toţi oamenii care-au ajuns undeva prin a face rău, sfârşesc la un moment dat (dacă nu ei, atunci alţi membri din familie care urmează) - foarte rău? De ce?

Iată vorbele:
"Cred ca am ajuns la concluzia ca sunt un om slab. Pentru ca nu stiu sa castig. Deoarece de cele mai multe ori ma imbat cu apa rece devin atat de naiv si pe romaneste"un copil prostut ", ca mai nou ma alint singur, ca sa mai diminuez din elementele negative. Lucru care pe mine ma face sa fiu bucuros, linistit si impacat este atunci cand vad oameni mai buni ca mine,c u o dragoste mult mai mare si cu un respect deosebit.Unde nu este dragoste,ura si-a facut prezenta. Însă cel mai de pret lucru pentru mine este Dumnezeu."

"Fii intotdeauna ceea ce esti, iar daca aceasta nu e deajuns pentru cineva, acel cineva nu e deajuns pentru tine!"

"Este mai intelept asupra vietii nu acela care a trait-o mai mult ci acela care s-a uitat mai mult cum o traieste..."


I NEED A

HAPPY ENDING


!!!

Tuesday, October 12, 2010

Murim....ca mâine. De ce nu iubim azi?

Mai vin şi vremuri dintr'astea, când te doare sufletul şi când vrei doar sa uiţi tot: orgoliu, răutate,
nepăsare. Mie uneia nu-mi mai pasă, oricum...

Inima mea e tristă
de Grigore Alexandrescu

Inima-mi e-ntristata,
Si-n lacrimi inecata,
La fericiri trecute gindeste in zadar!
Placere, multumire,
Viata, fericire,
Le-am gustat.
A lor lipsa acum o simt amar.
Acele dulci suspinuri
Cum se schimbara-n chinuri,
Si bucuria noastra in otravit venin!
Cat rau dupa-atat bine!
Asa furtuna vine,
Cand soarele zambeste, cand cerul e senin.
Adio! N-am cuvinte
Sa-ti arat tot ce simte,
In astfel de minuturi, mahnit sufletul meu,
E o durere mare,
Si suferinti, pe care
A le simti pot numai; a le descri mi-e greu.
A! cat de mult amara
Viata o sa-mi para!
Minuturile veacuri o sa le socotesc.
A oricarei zi raza,
Noi lacrimi o sa vaza,
Cand pe straine tarmuri strain o sa traiesc!
Spune-mi insa, iubita,
Cand inima-ti lipsita
De-un credincios prieten cu el nu va mai fi,
Vei putea uita toate
Placerile gustate?
Simtirea se va stinge,
si nu-l vei mai dori?
Asta lege obsteasca
Se cade sa-ngrozeasca

Amorul, care vremea atata l-a-ntarit?

In ce loc, pe ce cale,

Calcand pasur'le tale,

Vei avea drept a zice: aici nu m-a iubit?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Durerea cea mai mare

Nu poate sa omoare:

Pe-a mea care-a-ntrecut-o?
Dar tot nu pot sa mor!
A! de-i mai tinea minte
Atatea juraminte,
Imi vei mai pastra, poate, o urma de amor!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cand seara tu vei merge
Pe campuri, a culege
Flori tinere ca tine,
s-acoperi fruntea ta,
Daca din intimplare
Vei nimeri o floare,
Ce poarta un scump nume,
ce-i zic nu-ma-uita,
Atunci, atunci gandeste
De mine ca-ti vorbeste:
Asta-mi este nadejdea si de-asta mai traiesc:
Eu tot cred ca e-n fire
Acea compatimire,
Ce inimile leaga cu lantul sufletesc.



Murim... ca mâine
de Magda Isanos


E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.

Sunday, October 10, 2010

"Baba Iarna intra-n sat" reloaded

Pentru cei care obişnuiau să-mi citească celălalt blog (http://theresmusicintheair.blogspot.com) - blog pe care l-am abandonat pentru că făcusem nişte schimbări la skin, care nu-mi plăceau şi chiar nu am mai reuşit să ma întorc la vechiul skin, plus că nu mai scriam deja de ceva timp - nu e o surpriză faptul că mă apucă dorul de Baba Iarna. Nu de anotimp în sine (că timp de bulgăreală, săniuş, dar şi alunecat pe gheaţă, luat trânte, derapat cu maşina etc şamd... este!), ci de cărticica aceea cu care am copilărit eu: "Baba Iarna intră-n sat şi alte poezii" scrisă de Otilia Cazimir.

Ştii, dragă cititorule? Încerc de un an şi ceva să fac rost de această cărticică, şi parcă, aşa, de-a-ndoaselea, anticariatele se-ncăpăţânează să o aducă, sau au avut-o dar "chiar ieri au dat-o". E drept că aş putea să o cumpăr de la orice librărie, dar cele noi, de la alte edituri, au grafica tare urâţică, nu-ţi inspiră acea inocenţă, candoare specifică unui copilaş... dar "Baba..." editurii Ion Creangă de atunci, de pe vremea când nici nu eram născută, sau ediţia II din 1985 - face toţi bănuţii. Nu mai vreau şi nici nu mai pot să explic de ce sunt atât de legată de tot ce înseamnă copilărie. Pentru că deşi iubesc viaţa în sine, şi prezentul în particular, realizez că niciodată nimic nu va mai putea fi la fel de frumos ca în copilărie. Şi poate că îmi doresc câteodată doar să pot evada câteva minute măcar odată pe săptămână în lumea celor mici şi să-mi menţin atât cât pot de mult, sufletul-tânăr. Dacă voi reuşi sau nu, asta nu pot şti. Dar ştiu că încerc, şi că e un exerciţiu minunat care vine de la sine, şi pe care vi-l recomand cu tot dragul!

Hai să facem împreună acest exerciţiu pentru suflet, un adevărat balsam pentru inimi, şi anume să ne întoarcem în trecut, dar la modul cât se poate de pozitiv. Să ne amintim cu drag (pentru cei născuţi până prin 1989), copilăria noastra plină de inocenţă si lipsită de griji. Hai să ne aducem aminte împreună şi să transmitem acele valori morale şi mai departe copiilor şi, ulterior, nepoţilor nostri... Să citim o poezie şi să ne amintim să zâmbim, cum zicea doamna învăţătoare "duios" :) .

Am privilegiul sa fi dat de poezia care da titlul cartii de poezii cu care am crescut, recitata de insasi Otilia Cazimir, aceasta muza a copilariei mele, si totodata cea care m-a inspirat sa scriu poezii. Cu aceeasi emotie in glas ca la 4 ani, anunt cu drag ca...
Baba Iarna intra-n sat - POEZIE
Asculta mai multe audio diverse


P.S: Cred că prin această postare, încerc să fac şi un apel la voi, cei care ajungeţi întâmplător pe blogul ăsta, sau care aţi descoperit ceva în paginile astea - la care vă puteţi raporta - să îmi spuneţi unde pot găsi această cărţulie, pe care aş intenţiona să le-o citesc şi bebeilor mei (când va fi să-i am), şi dacă vreţi să mi-o vindeţi, să-mi spuneţi cu cât. :P

Mulţumesc mult!

Monday, October 4, 2010

Suflet plin de zumzet :)


L-am cunoscut la 2 ani. I-am spus "tată", căci aşa am simţit eu în interiorul sufleţelului meu de copilaş... din secunda în care m-a ţinut în braţe, am simţit conexiunea aceea specială, pe care numai un tată şi un fiu/o fiică o poate simţi. El a simţit lacrimi fierbinţi şiroindu-i pe obraz, iar eu... o bucurie inocentă şi neînţeleasă atunci. Şi din momentul acela, el e tatăl meu. Fără "domnule", "nenea". Tată. Tată şi nu doar atât. Cel mai bun prieten, confident, sfătuitor, şi de departe, cel mai sacrificat om de pe Pământ, alături de mama. Omul care nu a ştiut ce înseamnă concediu la mare, care nu mânca banane, pe vremea când se găseau greu, pe motiv că "nu-mi plac mie din astea", doar ca să ne vadă pe noi, copiii lui (biologic însă, ai unuia dintre cei mai buni prieteni ai lui din adolescenţă şi înpeput de maturitate) - sătui, sănătoşi.

Am crescut amândoi, şi eu şi fratele meu, sub ochii blânzi, dar uneori şi dârzi, ai tatălui Mitică. Ne-a învăţat că cea mai importantă virtute a unui om este omenia, definită şi prin caracteristici precum sinceritatea şi încrederea. Ne-a învăţat că adevărul spus atunci când faci vreo boacănă e pe jumătate iertat, şi prin tot ce-a făcut, ne-a ferit de orice necaz, pe noi şi pe mama. Ne-a învăţat că nu banul e totul, că de cele mai multe ori, banii îi prostesc pe cei care se deprind cu prea mulţi, în loc să le dea mai multă minte. Dar că nici plafonarea şi delăsarea nu este o soluţie. Cu alte cuvinte, chibzuinţa în orice, şi nu ancorarea în extreme - duce la o viaţă frumoasă.

Tata a avut bani de maşină si apartament pentru fiecare dintre noi, de foarte multe ori. Cu toate acestea, mereu a pus pe primul loc datoriile la stat şi bunăstarea şi confortul familiei sale. De aceea, de abia la 56 de ani şi-a luat permisul, şi o maşină. Dar ar merita mult mai mult! A îndurat frig pe stâlpii de electricitate iarna, are cinci inele blocate pe coloana vertebrală, dar, cu toate astea, se mişcă mai bine decât un atlet, nu stă locului o clipă, şi continuă să o ajute pe mama în orice treabă casnică şi nu numai; deseori îl vei întâlni drept mare bucătar!

Această comoară de om din viaţa mea şi a familiei mele împlineşte astăzi o vârstă foarte frumoasă. Nu o voi da publicităţii, nu pentru că nu ar vrea el (habar n-are că-i dedic o pagină pe blog! :p), însă e suficient să spun că e cu 35 de ani mai mare ca mine. Pentru prima dată în viaţă a plecat şi el în concediu, la tratament, la băi. Cu unchiul nostru, Costel, care i-a făcut surpriza de a-l invita cu el în acea staţiune. Aşa, cinci zile de tratament şi relaxare (noi mai glumim şi zicem şi "spa") undeva în Ardeal. După atâţia ani, îşi vede şi el de tratament.... Mai e un loc unde vrem să-l ducem, şi unde n-a ajuns niciodată, şi-l vom duce când se-aşteaptă mai puţin...:P

Vroiam doar să-i mulţumesc pentru modul în care m-a şi ne-a crescut. Sper să nu-l dezamăgesc niciodată cu privire la toate sfaturile de viaţă pe care mi le-a dat de-a lungul anilor. Să-i mulţumesc că nu m-a obligat niciodată să fac ceva anume... ci doar m-a învăţat, lăsând totul apoi la libera mea alegere. Că ne-ajută şi acum, ca şi ceilalţi părinţei, cu de toate, deşi e cazul ca noi să întoarcem eforturile lor, ceea ce ar fi oricum de drag şi în semn de recunoştinţă. Că ne-aşteaptă alături de mama, pe noi (eu şi soţul meu), fratele şi cumnata, mereu acasă cu acelaşi zâmbet pe buze, şi emoţie în suflet. Că ne-a lăsat cu drag să petrecem fiecare vacanţă de vară la bunicii de pe tata care a murit, că i-a respectat, iubit ca şi cum ar fi fost fiul lor, şi reciproca a fost mereu valabilă. Că plânge de fiecare dată la mormântul bunului său prieten, Petrică, promiţându-i de fiecare dată, că va avea şi multă grijă de copiii lor (ai lui Petrică şi-ai lui!). Că este un sensibil sub o mască de dârz! Că m-a învăţat să citesc la 3 ani, fiindcă eram prea curioasă ce citea el în ziar. Că m-a învăţat tabla înmulţirii la 4 ani. Că ne ungea cu usturoi pe frunte, în noaptea de Sfântul Andrei, ca să fim sănătoşi şi apăraţi de rele (1 singură superstiţie are şi el...). Că se uita cu noi la desene animate. Că se trezea la 2 noaptea să-mi facă desenul pentru a doua zi la şcoală, că eu mai uitam de obiectul ăsta, din când în când. Că ne punea plăci cu poveşti, şi stătea cu mama să ne explice, de fiecare dată, morala. Că o iubeşte pe mama din tot sulfetul lui, şi că are grijă ca nimic rău să nu i se întâmple vreodată.

Aşa că pentru toate astea, şi multe altele, îţi mulţumesc!

PS: Şi cum ştim că -ţi place muzica bănăţeană şi cea din Ardeal foarte mult, îţi oferim ceva, zicem noi, Cătă şi Costy, de suflet.

Miti, nu fi "mofluz"şi "bodrângos" pe motiv că eşti departe. Noi suntem cu tine şi îţi urăm un sincer LA MULŢI ANI! Şi nu uita că te iubim mult!






Saturday, October 2, 2010

"Wreckorder" recorder: Fran Healy la apogeu de carieră


1999. Dacă memoria mă mai slujeşte bine, să tot fie vreo 11 ani de atunci. De când, ca o Albinuţă obsedată de cât nectar a cules, fredonam în faţa oglinzii, a televizorului, la masă, în pauze la şcoală, în timpul temelor acasă, cu acelaşi elan şi zel creator Why does it always rain on me? (De ce plouă mereu numai peste mine?) N-aveam motive să fiu în depresie, nici nu eram, şi nici nu pot numi această piesă o melodie pentru depresivi. E mai degrabă o melodie melancolică. Te face să te întrebi de ce numai ţie, dintre toţi, îţi merge rău? De ce nu poţi întoarce zilele frumoase înapoi? De ce nu te mai poţi bucura de prezent? Vreun motiv să simt astfel de sentimente triste? Nicicum. Dar mă confundam cu ea, cu sound-ul plăcut urechii, cu vibraţiile versurilor, cu muzicalitatea lor, conceptul videoclipului, tot. Ironia sorţii... de unde aveam să ştiu că peste ani, versurile şi sound-ul piesei mi se vor potrivi atât de bine! ...

Travis. Ei mi-au marcat adolescenţa. Am zis-o şi pe celălalt blog, o spun şi o voi mai spune şi de aici încolo...pentru mine şi nu numai, cei patru scoţieni din Glasgow şi muzica lor indie-rock, mi-au înfrumuseţat existenţa, mi-au adus speranţă acolo unde nu mai era, mi-au redat doza de optimism necesară, în momentele în care o pierdusem. Deci da. Dacă vă întrebaţi cumva: "Există muzică terapeutică în curentul indie-rock?", nu vă mai chinuiţi s-aşteptaţi un răspuns clar, validat, sondat, verificat. Există.

Începând de la "The Man Who" (atunci am făcut eu cunoştinţă cu ei, deşi acesta era cel de-al doilea album al lor, precedat fiind de " Good Feeling" în 1997, şi urmat de "The Invisible Band" în 2001), absolut tot ce s-a născut sub marca Travis a avut însemnătate pentru mine, dar şi pentru şi alte milioane de europeni, sud-americani, asiatici, africani, australieni şi chiar nord-americani (unde se ştie cât de greu "pătrund" europenii, muzical vorbind). Peste ani, aveam să înţeleg. Travis reprezintă acel tip de grup muzical, formaţie, band - care nu are nevoie de prea multe confirmări din partea revistelor de specialitate, nu necesită prea multe apariţii la TV şi la radio, nu simte nevoia să epateze în vreun fel. Fanii lor nu simt nevoia acută de a arunca cu obiecte pe scenă, şi n-o să-i vezi bând la concerte până la leşin. Şi asta nu înseamnă nicidecum că nu au succes. Cu Travis totul e un pic mai ciudat, parcă, mai...altfel, şi tocmai asta îi face să fie atât de aparte, atât de unici. Atât de copiaţi de Coldplay şi Keane. Ironia face ca solistul trupei Coldplay, Chris Martin să recunoască live, la radio, în 2004, că sursa principală de inspiraţie şi deschizătorii de drumuri pentru ei şi multe alte formaţii - a fost Travis. Tot ironia face ca solistul trupei Keane să-l invite personal pe Fran Healy, leader-ul Travis, să cânte în deschiderea concertelor formaţiei cu pricina - din vara anului 2009, în S.U.A. Iar Fran a dat curs invitaţiei, deşi ar fi trebuit ca lucrurile să stea exact pe dos...

Pe Fran Healy, solistul trupei, o să- l vezi pe Youtube, pe blogul personal, dând eventual câteva interviuri în reviste, dar o să ai senzaţia că îl cunoşti de o viaţă, că ai vorbit cu el de câteva ori, sau că, cel puţin, îl găseşti un om tare simpatic, cu care ai putea vorbi ore în şir despre orice: de la avioane până la agricultură, de la femei până la filme de comedie... toate, cu acelaşi accent scoţian caracateristic, de care nu vrea să scape nici în ruptul capului, pentru că, spune el, nu vrea decât să fie el însuşi în tot ceea ce face. Chiar dacă ceva tip îşi petrece şi la New York, unde deţine un apartament în Manhattan, şi înregistrează piese în studio. Nu te aştepta, însă, să-l găseşti prea mult zăbovind la New York. Şi nici la Glasgow, acasă la mama sa. Oricât de patriot ar fi, îţi va răspunde imediat: " Nora şi Clay m-aşteaptă la Berlin"! Şi va pleca într-acolo cît ai zice..Travis! Din 2000, solistul de 37 de ani (n.23.07.1973) are o relaţie cu make-up-artista germană Nora Kryst şi locuieşte de câţiva ani buni cu ea la Berlin. Cea mai mare împlinire a sa, după propriile sale afirmaţii, nu este însă, succesul mondial cu Travis, ci momentul când a devenit tătic: în 2006, pe 10 martie, Nora a dat naştere unui băieţel, căruia, se pare, i-a fost foarte greu să primească un nume din partea părinţilor, care cu chiu cu vai, s-au hotărât şi-au zis în cor: Clay! De-acolo şi albumul din 2007 al băieţilor, "The Boy with No Name" (Băiatul fără nume), album ce-a obţinut numai critici pozitive din partea publicului şi a celor avizaţi în domeniu. Travis se întorceau la vechile rădăcini, mai puţin rock, şi mai mult indie. Era gura de aer proaspăt aşteptată de fani, după mai mulţi ani de la "12 Memories" din 2003, şi colecţia de "Singles" din 2004.

"Ode to J. Smith", lansat în Septembrie 2008 abundă de rock, dar şi de piese indie-pop, un fel de melange foarte reuşit între vechi şi nou. Lansarea albumului înseamnă pentru Travis şi un nou contract cu o altă casă de discuri, însă Fran anunţă că a terminat relaţia cu Independiente Music în mod amiabil.

De atunci şi până acum, băieţii (Fran Healy, Andy Dunlop, Neil Primrose şi Dougie Payne) au fost prezenţi la gig-uri în toată Europa şi America, iar de un an încoace, gig-urile sunt susţinute în speţă de Fran şi Andy, care au şi lansat împreună un album live acustic.

De-a lungul anilor, presa a tot stat pe urmele formaţiei, şi în special a lui Fran. După cum el însuşi afirmă recent în revista The Sun (http://www.thesun.co.uk/sol/homepage/showbiz/music/3154561/Travis-frontman-Frans-his-own-man.html), întrebat fiind mai mereu când are de gând să-şi lanseze un album solo, Fran răspundea surprins, zâmbind: "Niciodată. De ce aş face asta? Doar mă aflu în cea mai bună formaţie din lume!" Dar anul trecut, aşa dintr-odată, s-a decis că...e timpul. Apoi continuă. " De mic sunt în Travis. Cred c-aveam nevoie de o pauză. O pauză...artistică."

Zis şi făcut. Fran şi-a luat jucăriile (a se înţelege ideile, conceptele, sentimentele) şi s-a jucat cu ele până a obţinut un produs care i s-a părut suficient de omogen încât să inducă publicului larg o idee mai clară despre cine este Fran Healy. Şi, cum se ştie că, pentru a obţine o mâncare bună, trebuie să adaugi şi un pic de condiment, Fran l-a "adăugat" în primul său album solo, pe nimeni altul decât... celebrul Beatle, Sir Paul McCartney. Rezultatul? "Wreckorder" şi o promisiune din partea lui Fran că va deveni vegetarian, de dragul lui Paul.

Aşa sau nu, "Wreckorder" merită toată atenţia. Lansarea oficială va avea loc pe 5 Octombrie 2010. Primul single extras, Buttercups a fost deja lansat, iar videoclipul nu va dezamăgi fanii (ca şi în "Selfish Jean" de pe "The Boy with No Name", umorul nu lipseşte). Filmat la New York, în regia lui Josh Miller, are toate elementele pentru un loc fruntaş în rândul pieselor cu iz indie-pop-rock. Pe Wreckorder (un joc de cuvinte între "wreck" (epavă) şi "order" (ordine), dar care se pronunţă în limba engleză aproape la fel ca şi "recorder" (magnetofon, aparat de înregistrare dar şi "persoană care înregistrează în studio) mai poţi asculta cu plăcere piese ca: "In The Morning", "Anything", "Moonshine", "As It Comes", "Holiday" şi "Rocking Chair".


Cine ştie? Cu puţin mai multă mediatizare decât până acum, Fran s-ar putea trezi, după nişte ani buni, din nou pe scena Brit Awards, mulţumind lui Dumnezeu, familiei şi bineînţeles lui Paul McCartney si producătorilor "Beatles" cu care a lucrat la acest album. În propriile lui cuvinte, mai nou în speţă nemţeşti " Achtung, achtung, here I come!!!"